Abordari teoretice cu privire la persoanele cu dizabilitati

ABORDARI TEORETICE CU PRIVIRE LA PERSOANELE CU DIZABILITATI

In legatura cu persoana cu handicap se fac, uneori, unele confuzii cu privire la definirea teoretica a unor concepte ce sunt utilizate de disciplinele ce au in preocuparile lor aceasta persoana.

Teoretizarea corecta a acestor concepte poate insemna intelegerea adecvata a fenomenului handicapului.

Foarte multe din raspunsurile cu privire la persoana cu handicap pot fi sugerate de catre o teorie corecta care permite abordarea fenomenului in mai multe moduri.

In acest sens vom incerca definirea unor concepte  ce vizeaza persoana cu handicap, pe de o parte, pe de alta parte vom incerca o abordare teoretica a unor probleme specifice persoanelor cu handicap.

Vom incerca deci, explicarea urmatoarelor concepte:

- normalitate/anormalitate, deficienta, incapacitate, dezavantaj, handicap, normalizarea, segregare/integrare, incluziunea, prevenirea (interventia precoce), recuperare, consiliere, terapie.

Normalitate – anormalitate

In dictionarul de Sociologie (C. Zamfir, I. Vlasceanu, 1998) conceptul de normalitate este definit ca:

a) Starea unui sistem de conformitate cu un sistem de valori si norme pe care le insusim pe care un subiect evaluator din exterior le-a formulat

b)Starea unui sistem de conformitate cu o serie de parametri functionali considerati a fi normali, dezirabili, functionare satisfacatoare.

In Larousse – „Dictionar de psihologie” de N. Sillamy 1996 p. 211– conceptul de normalitate este definit astfel: „normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu social la altul si in timp; este ceea ce se observa cel mai adesea intr-o societate data, la data cutare”.

In ambele definitii ale normalitatii rezulta o conditionare a acesteia prin raportare la normele celui care evalueaza normalitatea.

Acest aspect poate sa atraga atentia asupra reversului conformismului exagerat. In acest caz conformarea la norme (conformism si rigiditate) apare ca un fapt patologic. Acest tip de conformare poate insemna lipsa de personalitate a individului si acceptarea neconditionata a oricarei norme, dar in acelasi timp rezistenta rigida in acceptarea unor norme, poate sa insemne de asemenea, un comportament patologic (Ana Stoica-Constantin, Adrian Niculau 1998).

Conformitatea cu normele unei colectivitati, intr-o societate data, la data cutare (N. Sillamy) poate fi in contradictie cu diversitatea.

Avem in vedere aici persoanele cu dizabilitati care au facut parte din experienta umana din totdeauna, care reprezinta o dimensiune universala a umanitatii si ramane cea mai puternica provocare la acceptarea diversitatii cu toate ca au suportat norme diferite de-a lungul timpului.

Problemele dizabilitatii rezulta de fapt din interactiunea complexa dintre individ si societate.

Referinta la un grup anume si la o medie stabilita in prealabil poate determina anormalitatea.

Conceptul de anormalitate este cu atat mai greu de inteles cu cat exista tendinta de a identifica norma ca ceea ce este frecvent si de a-i socoti suspecti pe toti „deviantii” daca au opinii contrare.

In acest caz anormalul  nu este totuna cu patologicul, anormalul putand fi uneori fauritorul de progres al umanitatii.

In psihiatrie normalitatea este inteleasa (dupa C.Zamfir, L. Vlasceanu 1993 p. 333) ca fiind competenta de a face fata problemelor, atitudinea realista fata de sine si de mediu, capacitatea de crestere si dezvoltare continua, orientarea flexibila, creativa spre intelegerea situatiilor concrete.

E. Verzea (1994)  acorda termenului de normalitate doua semnificatii:

Eseu: „daca s-ar desfiinta centrul, am face revolutie” Eseu: Proiect de cercertare - violenta scolara – forma de manifestare a violentei umane

- o semnificatie generala ce are in vedere intreaga dezvoltare psihofizica a persoanei;

- o semnificatie particulara care circumscrie o trasatura sau un grup de insusiri fizice, senzoriale, caracteriale.

Din acest punct de vedere sunt considerate ca fiind normale acele persoane care au o dezvoltare medie si manifesta capacitati de adaptare echilibrata la conditiile mediului inconjurator, dar in aceasta situatie aceste persoane sunt raportate la „grupuri de aceeasi varsta si cu acelasi standard cultural”.

Orice abatere, peste o anumita toleranta, negativa sau pozitiva sunt considerate anormale. In aceasta situatie abaterea de la normalitate, anormalitate poate lua fie forma subnormalitatii, fie forma supranormalitatii.

Subnormalitatea se refera la toti indivizii cu insuficiente sau cu retard in dezvoltare, indivizi cu abateri comportamentale, la bolnavii psihici, deficientii locomotori, de limbaj sau de intelect.

In opozitie cu subnormalitatea este supranormalitatea in care sunt incadrate persoanele cu capacitati care depasesc normalul, persoane cu capacitati deosebite, supradotate.

In ambele situatii pedagogul, psihopedagogul, psihologul, asistentul social are competente de interventie, cel putin din punct de vedere al integrarii sociale a acestor indivizi.

Subnormalitatea prezinta dificultati de integrare datorita „incapacitatii de a atinge normalul”, iar supranormalii, datorita „insuficientei normelor”, fiind in pericolul de a deveni infatuati, egoisti, capriciosi. Intr-un ansamblu statistic a carui dispersie este normala (curba sub forma de clopot) notele care se apropie de media aritmetica (media aritmetica este cat ul obtinut prin impartirea sumei valorilor individuale la numarul lor) sunt caracteristice pentru normalitate, iar cele care se situeaza la extremitatile curbei sunt anormale.

E.Durkheim (1974)  abordeaza conceptul de „normalitate” dintr-o perspectiva metodologica statistica, in care frecventa mai mare a unor fapte le ofera calitatea de a fi „normale” ca urmare a generalitatii lor, acestea aparand ca un indicator al superioritatii lor.

Abaterile in raport cu ceea ce este general la nivelul speciei sunt considerate anormale (patologice), manifestarea lor este posibila doar prin comparare cu „normalul”, care este rezultatul frecventei mai ridicate intr-o colectivitate.

Legat de notiunile de „normalitate”, „normal” apare conceptul de „devianta”. Wolf Wolfensberger defineste „devianta” ca fiind o caracteristica a unei persoane daca este perceputa ca „fiind semnificativ diferita de altii sub un aspect care este considerat relativ important si daca aceasta diferenta este evaluata negativ” (Wolfensberger, W., 1983, p.13). O astfel de caracteristica este asociata termenului de „stigmat”.

Dupa unii sociologi definitia deviantei implica intentia de a fi deviant. In legatura cu acest aspect, Maurice Cusson (1997, p. 439) se intreaba: „Este oare oportun sa se includa in devianta lucruri atat de diferite cum sunt omuciderea si surditatea? Inainte de a raspunde la o astfel de intrebare, trebuie mai intai sa subliniem ca in universul deviantei exista o gradatie, de la perfect voluntar la involuntar” .

Definirea deviantei in conditia in care implica intentia de a fi deviant este in dezacord cu conceptia lui Wolfensberger( 1983,p.13) Acesta considera ca o astfel de definire a deviantei este necorespunzatoare „deoarece ar necesita determinarea prezentei sau absentei intentiei in fiecare situatie, individual, si in practica, aceasta ar presupune sa ne bazam pe un construct mintal si intangibil care rareori poate fi stabilit intr-o maniera convingatoare.”  

O insusire devine devianta numai daca este vazuta ca fiind  incarcata cu valori negative si aceeasi caracteristica, evaluata negativ intr-o cultura, poate fi apreciata pozitiv intr-o alta cultura. Wolfensberger da exemplu obezitatea unei femei care este evaluata diferit in culturile din Orientul Mijlociu, spre deosebire de culturile europene.

In aceasta idee se sustine ca media aritmetica si statistica in stabilirea normelor si a normalitatii sunt dependente de mediul socio-cultural si timpul in care se fac astfel de statistici.

Ceea ce este normal intr-un mediu socio-cultural poate fi considerat anormal sau deviant intr-un alt mediu socio–cultural.

Persoanele cu dizabilitati sunt percepute ca deviante, dar si cele a caror diferenta fata de „normal” nu constituie o dizabilitate pot fi percepute ca si deviante, cum ar fi cele care sunt neobisnuit de inalte, scunde, grase sau slabe, membrii ai unor minoritati etnice rivale sau non-conformiste, si chiar si cele care ies in evidenta datorita unor talente speciale, grad de inteligenta ridicat sau anumite virtuti.

Goffman ( 1968, p.152) considera ca pentru viata sociala conditia necesara este respectarea unor norme stricte de catre toti membrii unei comunitati. In acelasi timp simpla dorinta de a respecta aceste norme, o simpla intentie, nu este suficienta pentru ca in cele mai multe cazuri individul nu are controlul imediat al tuturor nivelurilor de aprobare a normelor.

In aceasta situatie este vorba, mai degraba, despre o problema a conditiei individului, nu a vointei sale, o problema a conformarii, nu a intentiilor sale (Goffman, E., 1968, p.153) . Aceasta presupune ca in timp ce unele norme, cum ar fi stiinta de carte si opiniile pot fi constituite in mod comun ca o acceptare completa de catre aproape toate persoanele dintr-o societate, exista si alte norme, care in mod obisnuit sunt asociate cu frumusetea fizica si iau forma unui ideal ce constituie standarde la care fiecare va tinde sa adere la un moment dat in viata sa.

In opinia lui Goffman (Goffman, E., 1968, p.154)  raportarea la diferite norme naste anumite devieri, la fel cum o face si conformarea/supunerea. Acest aspect poate sa atraga asupra sa reversul conformismului exagerat. In acest caz, conformarea la norme (conformism si rigiditati) poate conduce la lipsa de flexibilitate, de intelegere, la un dogmatism absurd.

Acest tip de conformism poate insemna lipsa de personalitate a individului, ca urmare a acceptarii neconditionat a oricarei norme, dar in acelasi timp, rigiditatea in acceptarea unor norme poate sa insemne un comportament  patologic (Soinca, A., Nicolau. C-tin., 1998).

Refuzul de a accepta normele sociale il izoleaza pe individ si acesta se instraineaza/indeparteaza astfel pe sine de comunitatea care sprijina aceste norme, se stapaneste sa dezvolte un atasament fata de comunitate. (Goffman, E., 1968, p.154)

Referinta la un grup de norme si la o medie stabilita in prealabil de catre societate, la un anumit timp, determina anumite deviante, anormalitati.

Aceste anormalitati nu trebuie intotdeauna identificate cu patologicul. Wolfensberger (1983, p.14) afirma ca deviante pot fi considerate si persoanele care depasesc ”normalul” ca urmare a unor insusiri fizice, talente speciale si grad de inteligenta ridicat.

Anormalul deviaza considerabil de la media statistica, in schimb patologicul provoaca suferinte individuale (leziune organica, complex psihologic etc.). Desigur, pot exista situatii in care un individ cu anumite dizabilitati, deci un  „deviant involuntar”, dupa ce a scapat de anumite trairi si credinte anormale, cu privire la propria persoana, sa aiba preocupari normale si angajari in strategii care sa inlature, sau chiar sa anuleze diverse „anormalitati” venite din partea normalilor. Goffman (1968, p.152), considera ca in cazul acesta „daca persoana stigmatizata este numita „devianta” atunci ar fi mai bine sa fie numita „un deviant normal”. Dar, indiferent de felul in care o denumim, indiferent daca aceasta persoana incearca sau nu sa-si depaseasca o anumita conditie, ea prezinta o anumita abatere de la „norma”.

Anormalitatea este evidentiata numai in conditia identificarii normei, iar abaterea de la ea, anormalitatea, poate fi, la randul ei, identificata ca fiind situata peste nivelul indicatorilor de normalitate, „supra-normalitatea”, sau fiind situata sub nivelul indicatorilor de normalitate, „sub-normalitatea.

Lucrarea isi propune o abordare a problematicii cat  egoriei de indivizi subnormali, indivizi a caror subnormalitate nu este dependenta numai de potentialul lor bio-psiho-fiziologic, ci si de interactiunea complexa ce apare intre individ si societate.

Aceasta interactiune poate fi reglementata de norme ce pot diminua sub-normalitatea si intari capacitatea proprie a acestei cat egorii de indivizi, de a se integra social.

Persoana subnormala, respectiv persoana cu dizabilitati, apare ca o dimensiune reala a diversitatii umane. Umanitatea nu poate exista in afara diversitatii. De altfel, omogenizarea indivizilor din punct de vedere bio-psiho-fiziologic ar insemna „o lume construita din indivizi identic genetic, o lume sterila”(Maximilian, C.,  1980, p.7).

Dizabilitatea persoanelor prezinta cea mai puternica provocare la diversitate. Aceasta diversitate este deschisa, pentru ca limitele sale sunt fluide si este o diversitate in care poate intra oricine, in orice moment, ca urmare a unor accidente.