Introducere

Problematica handicapului poate fi abordata din perspectiva a doua modele: cel individual, de inspiratie medicala (care considera ca dificultatile persoanelor cu handicap sunt datorate inferioritatii biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente. Modelul dominant a fost (si din pacate continua sa fie) cel individual, care accentueaza asupra pierderilor sau incapacitatilor individuale considerate generatoare de dependenta. Astfel, s-a ajuns ca prin utilizarea unor etichete legitimate de modelul medical individual sa se contureze anumite perspective negative asupra dizabilitatii si sa se neglijeze perspectiva proprie persoanelor cu handicap.

In corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv decat adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia cat mai aproape de ceea ce se considera a fi „normal'. Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficientelor lor individuale fiziologice sau cognitive. Raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia „normala', obisnuita, adica aceea de a fi „valid''.

Ca forma de devianta, dizabilitatea implica un anumit tip de management institutional si o anumita forma de legitimare, in cadrul acestui model se opereaza cu conceptul de norma. In urma aplicarii normei, unele persoane se plaseaza pe pozitii inferioare. Norma apare ca o caracteristica a unui anumit tip de societate. Data fiind marea variabilitate sociala si culturala, este important modul in care este construita ideea de normalitate.

Modelul medical a creat o ierarhie in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii si in determinarea egalitatii prin:

etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara;

dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor profe­sionale, a legislatiei si beneficiilor pe baza acestei etichete de inferioritate sociala;

Modelul individual postuleaza faptul ca problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilitati nu sunt altceva decat consecintele directe ale deficientelor lor specifice.

Modelul social pune accentul pe modul in care anumite caracteristici necorespunzatoare ale mediului fizic si social determina constrangeri la nivelul unei categorii de persoane. Toate persoanele cu handicap se confrunta cu experienta dizabilitatii ca restrictie sociala, daca asemenea restrictii apar drept consecinte ale inaccesibilitatii mediului construit, notiunilor discutabile privind inteligenta si competenta lor sociala, incapacitatii publicului general privind utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fara dizabilitati vizibile.

Dupa decembrie 1989, persoana cu handicap apare ca o noutate pentru marea majoritate a populatiei din Romania si genereaza modificari atitudinale la diferite nivele ale societatii. Stirile despre situatiile infioratoare din institutiile romanesti de ocrotire a minorilor (necunoscute de opinia publica) cutremuratoare pentru cei din Occident, incep sa ne culpabilizeze ca natiune. Handicapatii, in acele prime clipe de libertate, deveneau rusinea societatii, purtand vina pentru imaginea tarii in lume.

Imaginea actuala a persoanei cu handicap este, in prezent, cea a unui consumator din bugetul statului, cu alte cuvinte din buzunarul nostru al tuturor.

Cu toate acestea, suntem departe de a cunoaste adevarata fata a persoanei cu handicap, resursele de care aceasta dispune si numai ignoranta noastra nu le stimuleaza.

Persoana cu handicap incepe sa devina o prezenta mai accentuata in presa scrisa din Romania din anul 1993, avand o evolutie ascendenta si in anii ce au urmat. O scadere a numarului de articole se poate identifica in 1996 (an electoral) cand de mai mare importanta au devenit articolele politice si economice. Cu toate acestea, numarul articolelor incepe din nou sa creasca, certificand faptul ca problema persoanelor cu handicap nu are un fond politic si nici nu a cunoscut o rezolvare.

Desi nu prezinta o evolutie constanta in timp, nu putem vorbi de desfasurarea unor campanii de presa in favoarea schimbarii atitudinii populatiei fata de persoana cu handicap, intrucat avem de-a face cu o aparitie haotica atat ca subiect cat si ca periodicitate de aparitie.

Unele cotidiene au accentuat misiunea educativa a presei care a dominat peisajul publicistic in primii ani de dupa 1990.

Au existat trei mari categorii de persoane cu handicap care apar cu o frecventa mai ridicata in presa romaneasca: persoana cu handicap fizic, persoana cu handicap psihic si persoana infectata HIV.

Despre persoanele cu un handicap fizic se scrie cu intelegerea greutatilor pe care trebuie sa le depaseasca in primul rand pentru a se deplasa. Toate celelalte drepturi date prin lege (dreptul la educatie, la un loc de munca protejat) sunt nefolositoare atat timp cat posibilitatile lor de miscare sunt limitate sau nu exista (un fotoliu rulant sau o proteza ramanand doar vise). Exista cazuri, putine la numar, care au reusit sa iasa din anonimat (ex: o persoana in fotoliu rulant a pornit pe urmele lui badea Cartan pana la Roma).

Persoana cu handicap psihic o intalnim fie intr-un camin spital fie ca autor al unei crime (ex: fiul, bolnav psihic, isi omoara mama cu o secure, sau un soldat, de asemenea bolnav psihic, isi ucide colegul). Ce sanse are un proces de dezinstitutionalizare a persoanei cu handicap psihic in astfel de situatii? Cum va fi primita aceasta in colectivitate?

Persoana infectata HIV este reprezentata de copilul aflat in ciclul primar al unei scoli oarecare. Impotriva acestui nevinovat se ridica colectivitatea (parintii celorlalti copii, invatatorii) in mijlocul careia incearca sa se integreze, etc. Daca scoala incearca sa-l pastreze intr-o clasa normala, aceasta este imediat amenintata cu retragerea celorlalti copii. Lipsa de educatie a colectivitatii genereaza handicap in cazul persoanelor seropozitive.

Analizand articolele dupa suprafata, se observa ca in cazul de fata, aceasta este foarte mica, iar articolele sunt situate de regula in pagina sociala, in paginile de la mijlocul, sfarsitul ziarului. Printr-o astfel de plasare se reduce la minim atentia acordata evenimentului; subiectul persoana cu handicap nu reuseste sa devina un adevarat subiect de dezbatere publica, care sa declanseze in randul opiniei publice un curent de opinie, un feed-back.

Referat: Filosofie si filosofare Proiect: Tipuri si forme de manifestare ale violentei in scoala - violenta intre elevi - violenta profesorilor

Articolele aparute pot fi grupate in categorii care prezinta realizarile persoanei cu handicap in drumul sau de a se integra in mediul social, prin propriile eforturi, sau barierele ridicate in calea unei vieti decente, a demnitatii sale, fie de institutiile create special pentru ajutorarea acestora, fie de semenii alaturi de care vrea sa traiasca. Cele mai mari obstacole ridicate in procesul de integrare sunt lipsa de resurse materiale, care sa le asigure persoanelor cu handicap o oarecare independenta, dar si birocratia intalnita in institutiile menite sa-i apere si sa-i sprijine.

De asemenea, au mai existat articole care au prezentat faptele negative cu personaj central persoana cu handicap, dar si articolele cu informatii legislative, utile persoanei cu handicap (ex: actele necesare obtinerii certificatului de persoana cu handicap).

Pe ansamblu s-a observat ca articolele aparute in presa in perioada postdecembrista pun accentul pe greutatile intampinate de persoana in dificultate in procesul sau de integrare sociala (greutatile economice sunt cele mai mult citate) si pe ineficienta institutiilor statului in sprijinirea acestui proces.

O prezenta constanta in procesul de integrare profesionala si sociala a persoanei cu handicap o are sectorul non-profit. Asociatiile si fundatiile, ca reprezentante ale societatii civile, desfasoara un rol activ in acest domeniu, de multe ori cu rezultate vizibile.

Situatia de azi in care se gaseste persoana cu handicap din Romania poate fi pusa si pe seama absentei dezbaterilor pe aceasta tema in randul opiniei publice, absenta datorata in special lipsei de informatie.

In al doilea rand, ne confruntam cu o imagine predominant negativa a persoanei cu handicap psihic neinstitutionalizata. Faptul ca persoana cu handicap psihic apare in articole facand un lucru valorizat negativ de catre societate (viol, omor) induce in opinia publica frica, spaima, detasare de aceste persoane, optiunea institutionalizarii acestei categorii de persoane cu handicap. In cazul persoanelor cu handicap locomotor articolele iau in dezbatere prezenta barierelor arhitecturale, imposibilitatea acestei categorii de persoane de a le depasi, de a se integra in viata sociala, de a beneficia de drepturile oferite de lege; vina in acest caz este a statului.

Categoria si atributele pe care o persoana ar dovedi ca le poseda efectiv vor fi denumite identitate sociala actualizata sau manifesta.

Cand intalnim un strain, cand un strain este in fata noastra, putem face constatarea ca el poseda un atribut care-l face diferit de cei din categoria atribut care poate dezvalui o infatisare mai putin dezirabila. El a coborat, in mintea noastra, de la conditia de persoana deplina si obisnuita la una de persoana deficienta,'' inferioara'.

Un astfel de atribut este un stigmat, in special cand efectul este foarte extensiv. Adesea, stigmatul este denumit handicap, deficienta, deficit. El reprezinta o discrepanta dintre identitatea sociala, virtuala si cea efectiva. Prin urmare, psihosociologic vorbind, adica examinand stigmatul ca fenomen de interactiune, de perceptie interpersonala, acesta este fenomen de discrepanta intre apartenenta la o categorie perceputa in deplinatatea ei, pe de o parte si realitatea scazuta, deficitara, a acelei apartenente, in raport cu unul sau mai multe atribute ori trasaturi.

Culturile reactioneaza felurit la stigmatizari si cel ce examineaza culturile gaseste adevarate coduri de raportare si definire a stigmatizarilor, de la cultura spartana, care fixa un hotar de netrecut intre normal si stigmatizati pana la culturile crestine, care desfiinteaza, la nivelul cel mai adanc, acesta - se pot randui culturile, in raport tocmai cu criteriul exclusivitatii acestui zid ridicat intre cele doua lumi.

In al doilea rand, vom sesiza ca acele culturi, centrate pe o viata austera, adopta o atitudine de excludere a celor ce poarta stigmatul unei dizabilitati. Cazul Spartei este, cum am amintit, cel mai relevant. In Sparta, copiii cu diverse dizabilitati erau aruncati peste zidurile cetatii. Practica acestei reactii a fost denumita eugenie si nici o epoca n-a incetat sa-si puna intrebari eugenice. Societatile si culturile raspund, in felul lor, provocarii eugeniei. Reactia culturala este uneori de o severitate vecina cu reactia de cruzime.

Sunt consemnate trei tipuri de reactie la persoanele deficiente, in raport cu cele trei tipare familiale ale societatii: patriarhale, particulariste si instabile. In societatile patriarhale, grija pentru deficienti este una colectivista, revenind comunitatii largite a familiei patriarhale. In societatile particulariste, pe de alta parte, in care particularul mai poate conta decat pe sine insusi, pe propriile forte si pe initiativa individuala, grija fata de neputinciosi (deficienti, copii, batrani) trece asupra familiei restranse, a menajului simplu si, deci, devine o responsabilitate pentru capul de familie, adica a celui mai capabil. In societatile bazate pe tipul familiei instabile, grija pentru neputinciosi aproape dispare, daca nu este preluata de statul comunitar. Familia instabila nu orienteaza tanara generatie pentru nimic particular, nici n-o deturneaza de la ceva. Ea isi creste copiii fara a le comunica respectul autoritatii si al traditiilor, cum face familia patriarhala si nici nu-i pregateste pentru a fi originali ori pentru o creatie independenta a unor idei noi, cum face tipul particularist de familie. In familia instabila, calitatea subordonarii si cea a initiativei sunt, deopotriva absente si individul, in realitate n-a primit nici o educatie ori instructie si care nu e capabil de nimic devine prada statelor si guvernelor.

Capitolul 1:  Persoanele cu handicap - definitie si principii

Din perspectiva mediului social, interventiile se concentreaza asupra mediului, unde trebuie efectuate modificari, urmarindu-se eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea persoanelor cu deficiente la diferitele aspecte ale vietii sociale.

Pe plan international, in ultimele decenii, protectia speciala pare sa fi fost marcata de un dinamism deosebit. Una dintre cele mai semnificative schimbari in acest domeniu s-a produs prin deplasarea accentului de la modelul individual de abordare al handicapului, la cel social.

In tara noastra, inca din anul 1990 au inceput eforturi pentru formularea unei definitii cat mai operationale a conceptului de handicap. Daca se compara prima definitie oficiala aparuta in Legea nr. 53/1992 cu definitia cea mai recenta, aparuta in Legea nr. 448/2006, este evidenta schimbarea accentului de la modelul individual, la cel social.

Se observa ca ultima definitie vizeaza in primul rand relatia dintre caracterul mediului social si limitarea sau impiedicarea totala a accesului persoanelor cu deficiente la viata sociala.

Schimbarea definitiei poate fi considerata necesara, dar nu si suficienta, daca nu este secondata de o modificare adecvata a continutului prevederilor sistemului de protectie speciala. De pilda, este evidenta lipsa de coerenta cu sistemul de beneficii (elaborat si dezvoltat in corelatie cu prima definitie a notiunii de persoana cu handicap) si chiar cu Strategia nationala privind protectia speciala si integrarea sociala a persoanelor cu handicap din Romania, aprobata prin Hotararea Guvernului nr. 1215/31 octombrie 2002, unde se precizeaza ca „protectia speciala cuprinde totalitatea actiunilor intreprinse de societate in vederea diminuarii sau chiar inlaturarii consecintelor pe care deficienta cauzatoare de handicap (considerata factor de risc social) le are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap'.

Este limpede ca sintagma „deficienta cauzatoare de handicap' revine la modelul individual, aparand o contradictie in raport cu definitia oficiala, care stabileste ca handicapul este generat de mediul neadaptat deficientelor.

Nici un alt concept nu se coreleaza atat de strans cu cel de excluziune sociala cum este cazul celui de handicap. Notiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficienta sau dizabilitate, prin care este plasata ca dezavantajata comparativ cu persoanele obisnuite.

Excluziunea sociala a persoanelor cu handicap nu inseamna doar un nivel redus al resurselor materiale, ci mai ales dificultatile sau imposibilitatea lor de a participa in mod efectiv la viata economica, sociala, politica si culturala; in anumite privinte, mai inseamna alienare si distantare fata de societatea obisnuita. Excluderea sociala este definita in termenii lipsei de acces sau a accesului limitat la drepturile civile, politice, sociale, economice si culturale, reflectand intr-o anumita privinta standardele de viata si oportunitatile.

A fi persoana cu handicap echivaleaza cu experienta izolarii, discriminarii, vulnerabilitatii si abuzurilor asupra identitatii si stimei de sine.

Nivelul stimei si statusului social deriva din pozitia in relatia cu conditiile sociale mai largi si din relatia cu o anumita societate. Multi autori fac referiri la prejudiciul persoanelor cu handicap, existent la toate nivelurile culturale atat in tarile dezvoltate, cat si in cele in curs de dezvoltare. Credintele, atitudinile, modelele explicative si comportamentul obisnuit discriminatoriu fata de persoanele cu dizabilitati sunt tot atatea expresii ale prejudiciului.

Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta pentru alegere, justitie sociala si participare.

Persoane handicapate, in intelesul primei legi de protectia persoanelor cu handicap (Legea nr. 52/1993) erau acele persoane care, datorita unor deficiente senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra total sau partial, temporar sau permanent, prin propriile lor posibilitati, in viata sociala si profesionala, necesitand masuri de protectie speciala.

Persoanele cu handicap, in intelesul O.U.G. nr. 102/1999, sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiente fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le impiedica sau le limiteaza accesul normal si in conditii de egalitate la viata sociala, potrivit varstei, sexului, factorilor sociali, materiali si culturali, necesitand masuri de protectie speciala in vederea integrarii lor sociale. De remarcat trecerea de la termenul persoana handicapata, la cel de persoana cu handicap. Aceasta trecere la noul termen a fost facuta deoarece termenul de „handicapat” era considerat ca avand conotatie de stigmatizare, fiind des folosita in societatea civila ca un atribut de jignire si marginalizare, termen impamantenit in vocabularul uzual.

Definitii ale notiunii de persoana cu handicap

In intelesul actualei Strategii, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:

   a) handicap inseamna pierderea sau limitarea sanselor unei persoane de a lua parte la viata comunitatii la un nivel echivalent cu ceilalti membri. El descrie interactiunea dintre persoana si mediu. Scopul acestei definitii este de a concentra atentia asupra deficientelor din mediul inconjurator si a unor sisteme organizate de societate care impiedica persoanele cu handicap sa participe in conditii de egalitate;

   b) persoanele cu handicap sunt acele persoane carora mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata societatii, necesitand masuri de protectie in sprijinul integrarii si incluziunii sociale;

   c) dizabilitatea este termenul general pentru pierderile sau devierile semnificative ale functiilor sau structurilor organismului, dificultatile individului in executarea de activitati si problemele intampinate prin implicarea in situatii de viata, conform Clasificarii Internationale a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii;

   d) integrarea sociala reprezinta procesul de interactiune dintre individ sau grup si mediul social prin intermediul caruia se realizeaza un echilibru functional al partilor;

   e) incluziunea sociala reprezinta un set de masuri si actiuni multidimensionale din domeniile protectiei sociale, ocuparii fortei de munca, locuirii, educatiei, sanatatii, informarii si comunicarii, mobilitatii, securitatii, justitiei si culturii, destinate combaterii excluziunii sociale;

   f) programul individual de reabilitare si integrare sociala este documentul elaborat de o echipa multidisciplinara, cu participarea beneficiarului/reprezentantului sau legal, in care sunt precizate activitatile si serviciile de care persoana cu handicap are nevoie in procesul de integrare sociala;

   g) planul individual de servicii fixeaza obiective pe termen mediu si scurt precizand modalitatile de interventie si sprijin pentru persoanele cu handicap prin care se realizeaza activitatile si serviciile precizate in programul individual de reabilitare si integrare sociala;

   h) reabilitarea este procesul prin care persoanele cu handicap ajung la/isi pastreaza, niveluri functionale fizice, senzoriale, intelectuale, psihice si/sau sociale optime, furnizand instrumentele cu ajutorul carora aceste persoane isi pot schimba viata in directia obtinerii unui grad mai mare de independenta. Reabilitarea include masuri de refacere si/sau de compensare a pierderii/absentei sau limitarii unor functiuni. Reabilitarea include recuperarea care are caracter preponderent medical;

   i) egalizarea sanselor - crearea de sanse egale - este procesul prin care diferitele structuri ale societatii si de mediu, de exemplu infrastructura, serviciile, informarea etc, devin disponibile fiecaruia, inclusiv persoanelor cu handicap;

   j) sanse egale reprezinta rezultatul procesului de egalizare a sanselor, prin care diferitele structuri ale societatii si mediului sunt accesibile tuturor;

   k) serviciile sociale specializate sunt serviciile sociale care au drept scop mentinerea, refacerea sau dezvoltarea capacitatilor individuale pentru depasirea unei situatii de nevoie sociala;

   l) nevoia sociala reprezinta ansamblul de cerinte indispensabile fiecarei persoane pentru asigurarea conditiilor de viata in vederea integrarii sociale si imbunatatirii calitatii vietii;

   m) cerinte educative speciale desemneaza acele necesitati educationale complementare obiectivelor generale ale educatiei si invatamantului, care solicita o educatie adaptata particularitatilor individuale si/sau caracteristicilor unei anumite deficiente de invatare, precum si o interventie specifica;

   n) bugetul personal complementar stabileste limitele cheltuielilor personale ce vor fi facute in cursul unei luni, de exemplu, pentru: taxe de abonament radio/TV, transport interurban si CFR, plata abonamentului telefonic, plata taxei pentru abonamentul la curentul electric. Bugetul personal complementar presupune valorizarea unor drepturi si facilitati de care beneficiaza persoana cu handicap si acordarea sumei respective acesteia sau reprezentantului legal, pentru a fi gestionata in interesul persoanei cu handicap;

   o) viata independenta consta in ansamblul de mijloace aflate la dispozitia persoanei cu handicap care ii permit sa aleaga si sa decida liber;

   p) accesibilitate - ansamblul de masuri si lucrari de adaptare a mediului fizic, precum si masurile de adaptare a mediului informational si comunicational conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esential de exercitare a drepturilor si de indeplinire a obligatiilor persoanelor cu handicap in societate.

In folosirea termenilor sau in procesul de introducere sau definire a unor termeni noi, se va urmari eliminarea tendintelor discriminatorii sau a celor care induc riscul de stigmatizare prin conotatiile negative, categoriale sau depersonalizatoare.

Se va evita folosirea termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil, incapabil de munca, in toate actele administrative, oficiale si legislative.

Termenii si sintagmele handicap, inapt de munca si protectie speciala vor fi reanalizati in vederea utilizarii lor fara a aduce prejudicii demnitatii umane.

Persoanele cu handicap, in intelesul Legii nr. 519/2002, sunt acele persoane carora mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata sociala, potrivit varstei, sexului, factorilor materiali, sociali si culturali proprii, necesitand masuri de protectie speciala in sprijinul integrarii lor sociale si profesionale.

Se remarca mentinerea termenului de persoana cu handicap, desi mass-media folosea, la timpul respectiv, termenul de dizabilitate, si implicit, persoana cu dizabilitati. S-a considerat totusi ca dizabilitatea este termenul general pentru pierderile sau devierile semnificative ale functiilor sau structurilor organismului, dificultatile individului in executarea de activitati si problemele intampinate prin implicarea in situatii de viata, conform Clasificarii Internationale a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii.