Durata timpului de munca - organizarea timpului de munca. Timpul de munca si timpul de odihna

Durata timpului de munca - Organizarea timpului de munca. Timpul de munca si timpul de odihna

a) In intervalul 1993 – 2004, timp de aproape 11 ani, spatiul social comunitar s-a aflat sub incidenta unei directive care, desi se referea, prin titlul ei, doar la unele aspecte ale organizarii timpului de munca - Directiva Consiliului 93/104 CE din 23 noiembrie 1993, modificata prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European si a Consiliului UE – in realitate a reprezentat o reglementare cadru a timpului de munca si timpului de odihna.

Sediul materiei este, la ora actuala, Directiva 2003/88/CEE din 4 martie 2003 referitoare la unele aspecte ale organizarii timpului de munca, directiva care a intrat in vigoare la 2 august 2004, abrogand Directiva 93/104/CE.

Directiva 93/104/CE a reprezentat, conform unor aprecieri[1], inca un pas in conturarea drep­tului social comunitar. Ea este chemata ca, pe aceasta cale, flexibila (a unei direc­tive si nu a unui regulament), sa armonizeze legislatia muncii a statelor membre in domeniul timpului de munca. Actuala directiva preia substantial prevederi din Directiva din 1993, Directiva 2003/88/CEE fiind insotita, in Anexa II, de un tabel de concordanta al dispozitiilor acestei directive cu cele ale Directivei 93/104/CE.

Si in cazul acestei directive, originile sale, temeiul juridic rezida in art. 118 al Tratatului CEE, precum si in Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor din 1989.

In preambulul directivei se regasesc idei fundamentale, directoare ale Uniunii Europene, relative la politica sociala:

organizarea timpului de munca constituie un element concret in realizarea dimensiunii sociale a pietei interne;

dreptul la repaus zilnic, saptamanal si la un concediu anual platit;

dreptul la conditii satisfacatoare de protectie a sanatatii si securitatii muncii;

in privinta perioadei saptamanale de repaus (duminica), legislatiile natio­nale din statele comunitare trebuie sa observe diversitatea factorilor culturali, etnici si religiosi sau a altor factori de o asemenea natura;

limitarea duratei muncii de noapte, ca si a numarului de ore suplimentare trebuie notificata autoritatilor competente; ea reprezinta un obiectiv esential in poli­tica sociala comunitara;

persoanelor care lucreaza noaptea trebuie sa li se recunoasca dreptul la o evaluare gratuita a sanatatii, atat la angajare, cat si ulterior, la intervale regulate de timp;

ameliorarea securitatii, igienei si sanatatii lucratorilor reprezinta un obiectiv tot atat de important ca si obiectivele economice ale Uniunii Europene; dreptul la securitatea, igiena si sanatatea lucratorilor nu poate fi conditionat de obiective cu caracter pur economic;

prevederile directivei in ce priveste perioada de repaus - zilnic, saptamanal si anual - sunt si trebuie considerate minimale;

principiile si instrumentele Organizatiei Internationale a Muncii referitoare la organizarea timpului de munca, inclusiv cele privind munca de noapte, trebuie avute - in egala masura - in vedere in legislatiile interne ale statelor comunitare.

Directiva Consiliului 2003/88 se aplica tuturor sectoarelor de activitate, pri­vate sau publice, in sensul dat de art. 2 al Directivei 89/391/ CEE, din 12 iunie 1989, privind punerea in practica a unor masuri care sa promoveze in special ameliorarea securitatii si sanatatii lucratorilor in munca. Evident, cele doua directive trebuie corelate intre ele, caci art. 17 din directiva, contine o serie de derogari. Tot astfel, dispozitiile Directivei 89/391/CEE nu pot prejudicia dispozitiile mai restrictive si/sau specifice continute de Directiva 2003/88 CE.

b) In consens cu normele de tehnica juridica de elaborare a actelor normative comunitare, art. 2 al Directivei 2003/88 defineste unii termeni care vor avea, in consecinta, acelasi inteles in legislatia statelor membre UE cand este vorba de timpul de munca si de odihna. Astfel, Directiva stabileste intelesul urmatorilor termeni[2]:

1)     „timp de lucru” - orice perioada pe timpul careia lucratorul isi desfasoara activitatea, la dispozitia angajatorului si in exercitiul activitatii sau functiilor sale, conform legislatiei si/sau practicilor nationale;

2)     „perioada de repaus” - orice perioada care nu este timp de lucru;

3)     „perioada nocturna” - orice perioada mai mica de sapte ore, asa cum este definita in legislatia nationala, intelegandu-se, in toate cazurile, intervalul cuprins intre orele 24 si 5 dimineata;

ANALIZA: Functiile si responsabilitatile familiei ANALIZA: PAFA – victime ale marginalizarii si excluderii sociale

4)     „lucrator de noapte”: a) orice lucrator care indeplineste pe perioada noptii cel putin trei ore din timpul zilnic normal de lucru; sau b) orice lucrator care este apt sa indeplineasca pe perioada noptii o anumita parte din timpul sau de lucru anual, definita dupa alegerea statului membru respectiv: i) prin legislatia nationala dupa consultarea partenerilor sociali, sau ii) prin conventii colective sau acorduri stabilite intre partenerii sociali la nivel national sau regional;

5)     „munca in tura” - orice mod de organizare a muncii in tura in cadrul careia lucratorii sunt ocupati succesiv in aceleasi ture de lucru, dupa un anumit ritm flexibil si care poate fi de tip continuu sau discontinuu, instituind pentru lucratori necesitatea de a finaliza o munca la ore diferite, intr-o anumita perioada a zilei sau a saptamanii;

6)     „lucrator in tura” - orice lucrator al carui program de lucru se inscrie in tura de lucru;

7)     „lucrator mobil” - orice lucrator care face parte din personalul rulant sau navigant, este in serviciul unei intreprinderi si efectueaza servicii de transport pasageri sau marfuri, pe cale terestra, a aerului sau pe cale navigabila;

8)     „activitate off-shore” - activitate finalizata in principal pe o instalatie off-shore sau o activitate incepand pe o asemenea instalatie (inclusiv instalatiile de foraj, direct sau indirect legata de explorarea, extragerea si exploatarea resurselor minerale, inclusiv hidrocarburile, precum si scufundarile legate de asemenea activitati efectuate pornind de la o instalatie off-shore sau de pe o nava);

9)     „odihna suficienta” - situatie in care lucratorii dispun de perioade regulate de odihna, a caror durata este exprimata in unitati de timp si care sunt destul de lungi si continue pentru a evita accidentarea lor sau a altor persoane, care sa nu pericliteze sanatatea pe termen scurt sau lung, ca urmare a oboselii sau a unui program de lucru neregulat.

c) Timpul de munca. Durata maxima de lucru sapta­manala (pentru fiecare perioada de 7 zile) nu trebuie sa depaseasca 48 de ore, inclusiv orele suplimentare, limitarea acesteia putand fi realizata, in raport cu legislatiile nationale, prin dispozitii legislative sau administrative ori conventii si acorduri colective incheiate intre partenerii sociali. Directiva 2003/88 permite ca, in acest caz, sa poata fi utilizata o perioada de referinta care sa nu depaseasca 4 luni.

Lucratorii beneficiaza de o pauza pe parcursul unei zile de munca (daca aceasta este mai mare de 6 ore), durata si caracteristicile sale putand fi fixate pe calea negocierii colective intre partenerii sociali, ori, in lipsa acestei negocieri, prin legislatia nationala.

Repausul zilnic de odihna pentru lucratori este de minim 11 ore consecutive.

In cursul unei perioade de 7 zile, lucratorul trebuie sa beneficieze de un repaus saptamanal, respectiv, de o perioada minima de odihna fara intrerupere de 24 de ore, carora li se adauga cele 11 ore de odihna zilnica. Directiva permite ca, in acest caz, sa poata fi utilizata o perioada de referinta care insa sa nu depaseasca 14 zile.

Statele membre sunt obligate - potrivit art. 13 din Directiva - sa stabileasca masurile necesare pentru ca angajatorul ce intentioneaza sa organizeze munca dupa un anumit ritm sa tina seama de principiul general al adaptarii muncii la caracteristicile umane, urmarind atenuarea monotoniei si cadentei lucrului in raport cu tipul de activitate si cu exigentele in materie de sanatate si securitate in munca, in special in ceea ce priveste pauzele in timpul lucrului.

d) Concediul anual. Statele membre trebuie sa garanteze oricarui lucrator dreptul de a beneficia de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani, potrivit legislatiei sau practicilor nationale.

Aceasta perioada minima de concediu anual platit nu poate fi inlocuita cu o indemnizatie decat in mod exceptional, in cazul incetarii contractului individual de munca.

Directiva precizeaza, in mod logic, ca perioadele de concediu medical nu trebuie incluse in concediul anual platit.

e) Munca de noapte / munca in tura. Ca regula generala, timpul de lucru normal pentru lucratorii de noapte nu trebuie sa depaseasca, in medie, 8 ore intr-o perioada de 24 de ore. Lucratorii de noapte a caror munca implica riscuri deosebite sau tensiuni psihice ori mentale importante nu trebuie sa lucreze mai mult de 8 ore in cursul unei perioade de 24 de ore, reglementarea (legala sau negociata) trebuind sa ia in considerare efectele si riscurile inerente muncii pe timp de noapte.

Directiva precizeaza ca perioada de referinta, in cazul muncii de noapte, trebuie definita prin negocierea colectiva, la nivel national sau regional.

Directiva obliga statele membre sa dispuna masuri privind asistenta medicala gratuita, la intervale periodice de timp, iar pentru lucratorii care au probleme grave de sanatate, sa ii transfere la munca pe timp de zi. Pentru lucratorii care isi asuma un risc de securitate sau de sanatate ca urmare a muncii pe timpul noptii, statul, pe calea legala sau negociata cu partenerii sociali, trebuie sa prevada unele garantii, inclusiv servicii sau mijloace destinate protectiei si prevenirii unor accidente pe timp de noapte, iar angajatorul care foloseste, in mod normal, lucratori de noapte are obligatia sa informeze autoritatile competente (inspectia muncii).

Ca si in cazul tuturor directivelor, nici Directiva 2003/88 nu afecteaza libertatea statelor membre de a aplica sau de a introduce dispozitii noi, favorabile securitatii si sanatatii lucratorului care munceste noaptea sau in ture, pe calea legislatiei sau pe calea negocierii colective.

Directiva nu se aplica atunci cand alte instrumente comunitare contin prevederi riguroase in materie de organizare a timpului de lucru in cazul unor ocupatii sau activitati profesionale.

Norma comunitara nu interzice munca de noapte a femeilor, asa cum o face Conventia nr. 89/1948 a Organizatiei Internationale a Muncii.

De altfel, in decizia sa la cazul Stoeckel, din 25 iulie 1991 (Nr. 345/89), Curtea de Justitie a aratat ca Directiva 76/207 privind egalitatea de tratament intre barbati si femei interzice intr-o maniera suficient de precisa statelor membre sa „includa ca principiu legislativ interzicerea muncii de noapte a femeilor, chiar daca aceasta obligatie comporta dero­gari, atunci cand nu exista o interdictie a muncii de noapte a barbatilor”. De aceea, statele membre ale Uniunii Europene care ratificasera Conventia O.I.M. nr. 89/1948 au denuntat acest instrument international.

In plus, angajatorul, care urmareste sa organizeze munca in conformitate cu un anumit ritm, trebuie sa aiba in vedere principiul general de adaptare a muncii la om, in special pentru a atenua munca monotona si munca cu o cadenta predeter­minata in functie de tipul de activitate si de exigentele in materie de securitate si de sanatate, mai ales in ceea ce priveste pauzele pe durata timpului de munca.

Directiva nu aduce, conform art. 15, atingere prerogativei statelor membre de a aplica sau introduce dispozitii normative mai favorabile lucratorilor sau de a favoriza sau permite aplicarea unor conventii colective sau acorduri incheiate intre partenerii sociali mai favorabile protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor.

Avandu-se in vedere necesitatea asigurarii unei anumite flexibilitati in stabili­rea timpului de munca, articolul 17 al directivei permite o serie de derogari, fixate pe cale legala sau conventionala, dar cu luarea unor masuri compensatorii adecvate.

Directiva 93/104/CE a facut obiectul analizei Curtii de justitie cu ocazia dezbaterii cauzei Regatul - Unit c. Consiliu (Nr. C-84/94). In cauza respectiva, Marea Britanie contesta temeiul juridic al adoptarii directivei, care ar fi trebuit sa fie arti­colul 100 al tratatului, care solicita unanimitatea Consiliului, si nu articolul 118A. care impusese doar o majoritate calificata. in opinia Marii Britanii, directiva viza protectia ocuparii, si nu protectia sanatatii si securitatii la locul de munca. De ase­menea, i se reprosa Consiliului ca nu a respectat principiul proportionalitatii si ca notiunea de prescriptii minimale este discutabila.

In decizia sa din 12 noiembrie 1996, Curtea a precizat ca „mediul de lucru”, de „securitate” si de „sanatate” in sensul articolului 118A nu trebuie sa fie inteles intr-un sens restrictiv si vizeaza „toti factorii, fizici si de alta natura, capabili sa afecteze sanatatea si securitatea muncitorului in mediul de munca”, interpretare care rezulta si din preambulul Constitutiei Organizatiei Mondiale a Sanatatii, la care toate statele membre U.E. sunt parti. Ceea ce conteaza este obiectul principal al masurii. Or, directiva, prin ceea ce ea reglementeaza (perioadele de odihna, durata muncii de noapte, ritmul de lucru etc.), vizeaza mediul de munca si raspunde unei preocupari referitoare la protectia sanatatii si securitatii in munca. Acesta este obiectul sau principal si, daca nu se pot contesta unele incidente ale directivei in domeniul ocuparii, acesta ramane un obiectiv secundar.

A fost respinsa, totodata, acceptiunea britanica conform careia „prescriptiile minimale” determina statele sa se limiteze la stabilirea unor reguli ce corespund „celui mai mic numitor comun, adica la nivelul de protectie cel mai scazut stabilit de statele membre”. Curtea a subliniat ca „expresia prescriptii minimale” mentio­nata la articolul 118A semnifica doar ca ea autorizeaza statele membre sa adopte norme mai riguroase decat cele ce fac obiectul interventiei comunitare. Notiunea de prescriptie minimala nu trimite la nivelul de protectie al normei, ci la posibilitatea de a adopta la nivel national masuri de protectie intarita[3].

Curtea a considerat ca adoptarea directivei a respectat principiul proportionalitatii intrucat stabileste prescriptii minimale, lasand statelor membre obligatia de a fixa modalitatile de aplicare, dar si posibilitatea de a adapta aceasta aplicare si chiar de a deroga, in anumite limite, de la prevederile normei comunitare. Este pen­tru prima data cand Curtea de Justitie a corelat notiunile de prescriptii minimale, derogabilitate si proportionalitate.

Codul muncii roman acopera in mare masura standardele instituite de Directiva 2003/88/CE. Totusi, legea romana stabileste repausul minim zilnic la 12 ore (fata de 11 ore in directiva comunitara). De asemenea, unele prevederi, referitoare la garantiile pentru munca in perioada nocturna, nu au corespondent inca in legislatia noastra (obligatia angajatorului de a organiza munca in conformitate cu specificul acesteia).