Principiul normalizarii

Principiul normalizarii

Existenta unor norme genereaza asa cum am mai spus o diversitate umana. Daca prin conceptul de „norma”, „normalitate” s-a incercat, indirect, „sa se explice” aceasta diversitate, un alt concept incearca sa determine o normalizare a vietii indivizilor ce apartin unei diversitati, unor grupuri etichetate drept sub-normale. Este vorba despre conceptul de „normalizare”.

Initiatorul acestui concept, devenit un principiu, (Perrin, B., 1985, p.65-68) sustine ca acesta s-a nascut din dorinta de a intelege conditiile de viata a persoanelor cu handicap mintal, din dorinta de a gasi un limbaj cu intrebari si raspunsuri privind aceste conditii.

Se sugereaza un astfel de limbaj, pentru ca in fiecare tara s-a folosit un limbaj diferit cu privire la persoana cu dizabilitati, in timp ce persoanele cu dizabilitati grave, mai ales mintale, nu au fost niciodata auzite.

In conceptia lui B. Nirje (1980, p.31-46) „normalizarea” inseamna posibilitatea unui ritm normal al zilei, intimitate, activitati si responsabilitati mutuale, un ritm normal al saptamanii, cu o casa in care sa locuiesti, o scoala, un loc de munca pe care sa-l frecventezi, un timp de recreere cu interactiune sociala modica, un ritm normal al anului, cu moduri si cai schimbatoare ale vietii, cu obiceiurile de familie si ale comunitatii ca experiente in diferite anotimpuri ale anului.

Normalizarea inseamna oportunitatea de a fi supus la o experienta de dezvoltare normala a ciclului vietii: copilaria si primii pasi ai dezvoltarii, adolescenta, viata adulta.

Asa cum este normal pentru un copil sa locuiasca acasa, este normal pentru adulti sa se mute de acasa si sa-si consolideze independenta si noi relatii. Persoana cu dizabilitati trebuie sa experimenteze perioada adulta si a maturitatii prin schimbarile marcante in circumstantele vietii lor.

Normalizarea inseamna aceleasi modele de viata sexuala, aceleasi modele economice. Atunci cand persoanele cu retard nu pot sa locuiasca intr-o casa a lor trebuie sa li se ofere o casa situata intr-o zona de rezidenta normala pentru a nu fi izolate, pentru a se putea realiza o integrare, o interactiune sociala a lor.

Principiul normalizarii pune accentul pe intelegerea felului in care ritmurile normale, secventele si modelele vietii, in orice circumstanta culturala legata de dezvoltare, maturitate si viata a persoanei cu dizabilitati devin modele ce apar ca indicatori ai dezvoltarii unor servicii umane adecvate.

Principiul normalizarii se aplica tuturor persoanelor retardate indiferent de handicap si indiferent unde traiesc.

Aplicarea acestui principiu „nu va face din persoane retardate persoane normale” (Nirje, 1980, p.33). B. Nirje afirma ca “ persoanele cu retard sunt de fapt la fel de “normale” ca tine, ca mine desi au de-a face cu un handicap. O persoana, este o persoana in primul rand si dupa aceea handicapat. Un copil este un copil in primul rand, si mai apoi orb sau retardat mintal; un adult este inainte de toate barbat sau femeie, intr-o pozitie sociala - ca inginer, muncitor, sportiv - si abia in al doilea sau al treilea rand este surd, retardat” etc.

Aplicarea acestui principiu va face conditiile lor de viata cat mai normale posibil, respectand diagnosticul si complicatiile dizabilitatii, acordandu-le atentia de care au nevoie.

Principiul normalizarii creeaza impresia ca se aplica doar in legatura cu persoanele care au un handicap mai usor, sau a celor care nu locuiesc in institutii. Dar, este o eroare sa se creada ca simpla locuire in comunitate poate fi egalata cu “integrarea” in societate. In legatura cu acest lucru, intrebarea care se pune este cat de mult se apropie viata persoanelor retardate mintal de cea a persoanelor „normale” din comunitate.

Principul normalizarii va influenta cel mai mult persoanele retardate care traiesc in spitale si institutii.

Componentele principiului normalizarii, enuntat de B. Nirje (1980, p.36-38) sunt urmatoarele:

Ritmul normal al zilei

Normalizarea inseamna oportunitatile de a avea un ritm al zilei normal. Inseamna trezirea, imbracarea si implicarea in activitati folositoare, chiar daca este vorba despre dizabilitati severe. Inseamna a manca in circumstante normale, inseamna uneori mese in afara celor regulate. Poate insemna a manca in grupuri

mari, dar de cele mai multe ori va insemna a manca in mediul familial, care implica odihna armonie, satisfactie, comunicare, comuniune si agitatie.

Un ritm normal al zilei nu inseamna nici a merge la culcare mai repede decat surorile sau fratii mai mici din cauza ca esti handicapat, nici sa mergi la culcare prea repede din cauza lipsei personalului. Nevoile individului pentru un ritm personal trebuie luate in considerare, ceea ce inseamna oportunitatea de a te abate de la rutina grupului.

A urma un ritm normal al zilei in unitatile institutionalizate, pentru oamenii retardati profund si sever, va insemna restructurarea facilitatilor, programelor si activitatilor, precum si a atitudinilor si sarcinilor personale.

Ritmul normal al saptamanii

Principiul normalizarii inseamna oportunitatea de a experimenta un ritm saptamanal normal.

Oamenii de obicei locuiesc intr-un loc, muncesc sau urmeaza o scoala si isi petrec timpul lor liber intr-o serie de modalitati. De aceea, este gresit ca o persoana retardata sa aiba aceste ore de instruire, terapie speciala si activitati de recreatie in aceeasi cladire care le serveste drept „casa”.

Principiul normalizarii subliniaza faptul ca cele trei tipuri diferite de experiente: casa-munca-relaxare, nu pot fi experimentate satisfacator intr-un cadru institutional.

Ritmul normal al anului

Normalizare inseamna a avea un ritm normal al anului, inseamna a avea vacante si zile petrecute in familie cu o semnificatie personala.

Experiente normale ale ciclului vietii

Normalizarea, inseamna oportunitatea de a trece prin experientele de dezvoltare ale ciclului vietii:

Copilaria timpurie

Normalizarea conditiilor de viata pentru copiii cu dizabilitati, impune mai mult decat orice ca toate serviciile sa vina in sprijinul familiilor cu dizabilitati inca de la inceputul vietii lor, in tot ceea ce inseamna consiliere, instruirea parintilor, servicii de suport de diferite tipuri, etc.

Varsta scolara

Tinerii din scoli, intr-o societate normala, traiesc intr-o lume partial structurata pentru ei. O importanta deosebita este acordata invatarii gradate, precum si potentialului si abilitatilor personale, pentru a se cunoaste mai bine si pentru dezvoltarea increderii in ei.

Maturitatea

Trecerea de la adolescenta la maturitate este deseori un proces lung, mai dureros si mai nesigur pentru oamenii retardati mintal decat este la altii. Imaginea despre ei este deseori confuza. Ei nu sunt intotdeauna acceptati, tratati si respectati ca adulti. Aici, atitudinea celorlalti fata de ei este de o importanta deosebita. Este vorba despre atitudinea parintilor, rudelor sau a personalului care se ocupa de ei.

Batranetea

In perioada batranetii, cand munca nu mai este posibila, viata acestora se rezuma in special la contactul cu rudele, prietenii si diverse activitati care i-au multumit. Persoanele retardate, in varsta, este foarte important sa poata continua sa locuiasca intr-un loc pe care-l cunosc.

Respectul normal

Principiul normalizarii, inseamna ca respectul normal si consideratia ar trebui acordata sanselor lor, dorintelor retardatilor mintal si dreptului lor la auto-determinare.

A trai intr-o lume heterosexuala

Normalizarea inseamna a trai intr-o lume heterosexuala. Persoanele cu dizabilitati sufera uneori de lipsa de sens, de singuratate si e mai bine pentru ei sa fie casatoriti, ca oricare altii.

Standarde economice normale

Normalizarea inseamna aplicarea standardelor economice normale ca si o pre-cerinta de a sprijini persoanele retardate sa locuiasca in conditii cat mai normal posibile.

Standarde normale de mediu.

Principiul normalizarii implica standarde pentru facilitatile fizice ca: scoala, reglementari de munca, grup de locuinte, constructia caselor, care trebuie modelata pe baza acelora realizate pentru cetatenii obisnuiti.

Desi accepta principiul normalizarii enuntat de Nirje, Wolfensberger (1983, p.28), propune o reformulare a lui pentru o mai larga adaptabilitate dincolo de tarile scandinave. Wolfensberger considera normalizarea drept: „folosirea semnificatiilor care sunt atat de normativ-culturale cat este posibil sa stabileasca sau sa mentina comportamente sau caracteristicile care sunt atat de normativ-culturale cat este posibil.”

Din aceasta reformulare rezulta ca principiul normalizarii este specific culturii, pentru ca aceasta variaza in normele sale. Deci, normalizarea nu inseamna automat ca serviciile scandinave sunt perfect adaptabile culturii Nord-Americane.

Managementul uman trebuie sa fie, in opinia lui Wolfensberger (1983, p.28) tipic unei culturi. Termenul „normativ” intentioneaza sa aiba mai mult conotatii statistice decat morale si poate fi considerat in egala masura „tipic” sau conventional. In acelasi timp, expresia „atat de normativ cultural cat este posibil”, implica un proces empiric de determinare a ceea ce este si de determinare a ceva ce devine posibil. O astfel de reformulare implica atat un proces, cat si o tinta, fara a pretinde ca un astfel de management uman va determina normalitatea persoanei deviante.

In conceptia lui Wolfensberger managementul uman inseamna angajarea acelor aspecte umane, cat e sunt posibile, pentru a deveni cat mai aproape de a fi normative. Este important sa fie alese solutiile corespunzatoare.

Uneori o tehnica cu un potential mai scazut ar putea fi preferata fata de una cu un potential mai ridicat, pentru ca aceasta din urma ar putea intari deviatiile de comportament ale persoanei si ar putea fi mult mai debilizanta decat normalizanta.

Eseu: „daca s-ar desfiinta centrul, am face revolutie” Eseu: Proiect de cercertare - violenta scolara – forma de manifestare a violentei umane

Este necesara distinctia cat mai clara intre „stabilirea” si „necesarul” comportamentului normativ, pe de o parte, si intretinerea lui, pe de alta parte, deoarece acesta are un numar mare de implicatii. Termenul intretinere subliniaza nu doar importanta sustinerii comportamentului care este normativ (sau atat de normativ cat este posibil) la o persoana care s-a comportat intr-o maniera devianta, dar si necesitatea ajustarii cat orva comportamente care nu au fost niciodata observate ca deviante.

Desigur, normalizarea trebuia sa se bazeze pe criterii si valori care exista independent de principiul normalizarii, iar societatea considera mai potrivit ca etaloanele normalizarii sa fie oferite in anumite circumstante. Este importanta, de asemenea, corespondenta intre acceptarea principiului normalizarii si actionarea in consecinta.

Wolfensberger (1983, p.30-32) prezinta implicatiile tipice, programatice si arhitecturale ale principiului normalizarii. Implicatiile principiului normalizarii sunt distribuite pe doua dimensiuni si trei niveluri de actiune (vezi tabelul de mai jos).

O dimensiune se refera la structura interactiunilor care implica direct indivizii devianti sau potential devianti, in timp ce cea de-a doua dimensiune se refera la modul in care astfel de persoane sunt interpretate de altii.

Aceste dimensiuni sunt componente ale structurii mediului unei persoane deviante, o dimensiune implicand direct persoana, cealalta dimensiune implicand modul in care aceasta persoana este simbolic reprezentata in mintea celorlalti. Pentru aceasta ultima dimensiune, Wolfensberger (1983, p.31) considera ca „de mare importanta sunt etichetarile, conceptele, stereotipurile, perceptia rolurilor si expectantele rolurilor care sunt aplicate unei persoane si care deseori determina o circularitate intre propria conceptie despre sine, modul cum reactioneaza ceilalti si modul cum persoana are tendinta sa raspunda”.

Perceptia rolurilor si stereotipurilor exercita o influenta considerabila asupra comportamentului. Wolfensberger citeaza in acest sens cercetarile lui Rosenthal si Jackobson (1968) care sugereaza importanta „rolului” in dezvoltarea copiilor, ex.: copiii cu retard mintal, plasati in clase speciale, obtin rezultate mai slabe comparativ cu colegii lor, de asemenea cu retard, dar care au facut parte din clase obisnuite, chiar fara sa li se acorde vreo atentie speciala.

Interpretarea contactului cu indivizii devianti poate fi divizata in trei niveluri de semnificatie:

Primul nivel se refera la managerii personali ai persoanelor cu potential deviant;

Al doilea nivel se refera la sistemele sociale imediate sau intermediare care actioneaza asupra unei persoane (familia, persoanele deviante, grupul de prieteni, colegii de scoala, vecinii, etc.)

Al treilea nivel se refera la sisteme societale relevante, mai largi decat sistemul scolar al intregii provincii, stat sau natiune, la legile regiunii si normele morale ale unei societati.

Actiunea normalizarii la nivelul persoanei, desfasurata la nivelul dimensiunii interactiunii, presupune, in virtutea principiului normalizarii, sa ofere servicii care maximizeaza competentele comportamentale ale unei persoane deviante.

Wolfensberger sustine ca putem fi mult mai eficienti in formarea de abilitati ale persoanei cu potential deviant pentru a fi adaptivi fizic decat in formarea lor pentru a fi sociali normativi sau in formarea, in exersarea deprinderilor (obisnuintelor) normative.

Principiul normalizarii sustine ca o persoana devianta trebuie invatata nu doar sa mearga ci mai ales sa mearga normal; sa utilizeze miscari normale si tipare normale, comportament expresiv, sa se imbrace ca alte persoane de varsta ei si sa aiba o alimentatie care sa-i asigure o greutate normala. De multe ori copilul este invatat doar sa mearga, fara sa fim preocupati de mersul corect.

Toate aceste interactiuni cu persoana cu potential deviant trebuie realizate intr-un spatiu arhitectural potrivit: aspectul cladirii, spatiul vital, utilitatile necesare.

Aceasta dimensiune interactionala implica faptul ca o persoana cu potential deviant trebuie invatata sa exerseze regulat aceste comportamente, ele incluzand etichetarea si fiind puse in legatura sau atasate altor abilitati normative legate de imbracat, mers, vorbit, mancat, etc.

Este important si aspectul fizic al persoanei cu comportament deviant, chiar daca este mai putin determinat de comportamentul lui. Este necesar sa privim cu atentie aspecte ca ingrijirea personala, frizura celui care se afla in ingrijire. Este necesar sa fie minimalizate posibilitatile de a fi identificata la prima vedere ca o persoana devianta, ca fiind diferita sau care are sanse sa fie etichetata astfel in viitor. Etichetele pot fi la fel de puternice ca aspectul fizic.

Wolfensberger (1983, p.34) afirma ca este important sa reducem perceperea deviantei datorita faptului „ca exista grade diferite de devianta si fiecare apreciere aditionala de deviant devine un handicap social aditional, care va scadea imaginea de sine a unei persoane si va creste probabilitatea ca ea nu va evita comportamentele dezadaptive, non-normative”.

Actiunile de normalizare trebuie realizate si la nivelul sistemelor sociale si primare intermediare unde nu se lucreaza in mod direct cu indivizii devianti ci prin intermediul acestor sisteme sociale.

Un sistem dezadaptiv face zadarnice interventiile specialistilor care interactioneaza cu clientii.

Sistemele sociale si primare intermediare se refera la familie, scoala, camine. Actiunea in sine cu aceste sisteme presupune: consilierea familiei, modificari in cadrul mediului familial, sprijinirea scolii, consilierea profesorilor etc.

Pentru indeplinirea obiectivului normalizarii este important ca persoanele deviante sa fie incurajate sa imite persoanele non-deviante, „indivizii devianti ar trebui sa fie expusi maximal la mediul non-deviant si minimal sa fie expusi mediului, angajatilor sau voluntarilor sau altor indivizi perceputi ei insisi ca devianti de catre o proportie semnificativa a publicului”. Ex.: plasand un client deviant printre alti clienti devianti ii putem reduce contactele sociale cu persoanele non-deviante. O astfel de juxtapunere intre angajatii devianti care lucreaza cu clienti devianti ii defavorizeaza pe ambii dar, in special pe clienti. Sansele persoanelor deviante de a se socializa in aceasta situatie sunt scazute.

Este de asemenea important ca persoanele cu dizabilitati sa se integreze in comunitate, sa se incurajeze la maximum integrarea sociala si sa li se asigure un numar mare de experiente.

Wolfensberger (1983, p.34) sustine separarea fizica si contextuala a grupurilor de varste. Adultii devianti reprezinta rareori, intr-o maniera limitata, modele de rol pentru copii si nu se doreste ca acesti copii sa-si insuseasca comportamente dezadaptive (mai ales daca adultii in cauza n-au beneficiat de serviciile care se ofera acum copiilor). Daca serviciile sunt orientate spre copii, adultii prezenti in aceeasi institutie sunt predispusi de a fi distribuiti in rolul de copii.

In conceptia lui Wolfensberger, in institutiile care deservesc persoanele deviante, trebuie sa se evite o perceptie asupra clientilor sau cel putin sa fie minimalizata devianta perceputa. In aceste institutii trebuie evitate cuvinte ca „retardat”, „infirm”, „handicapat”.

Adultii nu trebuie, de asemenea, etichetati ca si „copii”, „pensionari”, ci barbati, femei, clienti, cetateni etc.. Acestor denumiri le lipseste stigmatul, oferind respect si in acelasi timp termenii amintiti sunt normativi.

Sintetizand o interpretare a actiunii de normalizare in situatia interactiunii persoanei deviante, la nivelul sistemelor sociale primare si intermediare se sesizeaza un dublu impact asupra ambelor dimensiuni:atat asupra persoanei, cat si asupra principalului nivel intermediar al interactiunii.

Acest impact presupune:

Normalizarea inseamna a trai intr-o lume heterosexuala - serviciile oferite vor viza atat barbatii cat si femeile care vor locui in aceeasi cladire;

Rutina zilnica a clientilor, grupurilor de clienti trebuie sa fie asemanatoare cu cea a persoanelor non-deviante de aceeasi varsta;

O persoana devianta trebuie implicata, cat mai mult posibil, intr-o activitate cat mai normativa ca tip, cantitate si mediu (munca sa nu fie asociata jocului, placerii sau recrearii, iar atelierele de lucru sa fie asemenea celor din industrie).

Normalizarea impune ca facilitatile cu privire la ingrijirea sanatatii, siguranta si confortul persoanei deviante sa fie aplicate la fel ca pentru toti cetatenii;

Cladirile in care se desfasoara ingrijirea persoanei deviante trebuie sa aiba in vedere „perceperea cladirii”, adica felul in care ar putea fi perceputa de public. Arhitectura unei astfel de cladiri, chiar daca interiorul este corespunzator, poate sugera asocieri care nu sunt de natura sa sprijine integrarea sociala a clientilor sai (ex. o cladire care arata ca o inchisoare).

Normalizarea actiunii la nivelul societatii se realizeaza printr-o interactiune care ar viza in primul rand sustinerea scolarizarii copiilor devianti. In acest sens, Wolfensberger sugereaza reconstruirea institutiilor, pregatirea cadrelor didactice, schimbarea legilor, revizuirea fondurilor.

Normalizarea poate fi intensificata daca cetatenii devin mai toleranti in ceea ce se considera „normativ” (1983, p.40)

In concluzie, Wolfensberger(1983, p.41)   spune despre principiul normalizarii ca „are o forta teoretica puternica fata de alte sisteme de management uman - diferenta consta in simplitatea, economicitatea si comprehensivitatea principiului.”

„Cred cu putere in principiul normalizarii, asa simplu cum este, este principiul de management uman cel mai consistent cu idealurile noastre socio-politice si cu actuala teorie psiho-sociala si cercetarea in domeniul deviantei, performantei rolului si a altor procese sociale. Cred mai departe, ca principiul normalizarii este atat de valid, incat ar putea fi acceptat in toate domeniile managementului uman” (Wolfensberger, 1983, p.42).

Wolfensberger, prin principiul normalizarii, pune un accent deosebit pe integrarea in societate a persoanei deviante, pe valorizarea acesteia, pe cat posibil, dat fiind caracterul normativ al acestei integrari.

Cu toate acestea, Burt Perin si B. Nirje (1985, p.69-74) afirma ca principiul normalizarii nu a fost inteles nici de sustinatorii sai si nici de criticii sai.

In conceptia lui Nirje (1985 p.69) „principiul normalizarii consta in crearea pentru toate persoanele cu retard mintal a unor modele de viata si conditii care sa fie cat mai apropiate posibil de circumstantele obisnuite si modul de viata al societatii”.

Bank Mikkelsen (1985 ) descrie normalizarea ca fiind „acceptarea persoanelor cu retard mintal, cu handicapurile lor, oferindu-le aceleasi conditii ca si celorlalti cetateni: tratament si educatie corespunzatoare, necesare pentru a le asigura o dezvoltare optima.” Principiul normalizarii in acceptiunea lor include si faptul ca persoanele cu dizabilitati mintale au aceleasi drepturi ca si persoanele normale, inclusiv dreptul la alegere.

Perrin si Nirje (1985) enunta 8 din cele mai cunoscute conceptii gresite cu privire la principiul normalizarii:

-1 Normalizarea inseamna crearea unui om normal.

Este cea mai cunoscuta interpretare eronata a „normalizarii” crezandu-se ca persoana cu dizabilitati (mintale) conform acestui principiu trebuie sa actioneze „normal”, pentru a se conforma normelor societatii.

Normalizarea nu inseamna normalitate, inseamna ca trebuie sa se ofere suport si oportunitati pentru a permite un mod de viata similar cu a celorlalti membri ai societatii.

Normalizarea inseamna acceptarea persoanelor cu dizabilitatile lor cu tot, intr-o societate „normala”, cu aceleasi drepturi, responsabilitati si oportunitati pe care le au toti membrii societatii respective.

-2 Serviciile speciale nu sunt in concordanta cu principiul normalizarii

Principiul normalizarii, dimpotriva, sustine si chiar insista asupra acordarii serviciilor diverse de recuperare si de suport, tocmai pentru a creea conditii de viata similare celorlalti din comunitate. Aceasta presupune o locatie potrivita cu oportunitati pentru orice fel de munca sau educatie si timp liber.

Toate acestea trebuie sa fie in concordanta cu disponibilitatile fizice si intelectuale ale fiecarui individ. De altfel, diverse servicii speciale sunt folosite si de oameni normali, ca parte a vietii normale si cu atat mai mult au nevoie de ele, in virtutea principiului normalizarii, persoanele cu dizabilitati.

Parintii copiilor cu dizabilitati grave chiar solicita, in ideea principiului normalitatii, pentru copii lor, un mediu scolar care sa asigure atat recuperarea, pe cat este posibil, cat si un mediu social adecvat.

In acest sens, parintii solicita urmatoarele (Misès, R., Grand, Ph., 1997, p.440):

a. o institutie in care viata are un caracter familial de talie mica;

b. o institutie cu proiecte pedagogice personalizate, adaptate si reajustate de cat e ori este nevoie;

c. o institutie cu un personal de specialitate motivat, suficient de numeros, dornic sa ajute si care poate face fata unei munci epuizante.

Rezulta ca asigurarea unor „servicii speciale” persoanelor cu dizabilitati nu este in contradictie cu principul normalizarii, mai ales ca la acestea apeleaza si persoanele „normale” si constituie oportunitatea integrarii sociale a persoanelor cu dizabilitati.

-3 Normalizarea sustine plasarea (parasirea) persoanelor cu dizabilitati in comunitate, fara suport

Este, de asemenea, o interpretare falsa, deoarece plasarea fizica, in sine, nu este suficienta, nu reprezinta inca o integrare sau normalizare. Normalizarea inseamna asigurarea unui suport menit sa faca viata acestor persoane cat mai apropiata de a celorlalti membrii ai comunitatii.

-4 Normalizarea este un concept aplicabil total sau de loc

Normalizarea nu se refera numai la un mod de viata total independent, exista anumite grade ale normalizarii, iar principiul implica o structura si un suport largit in corespondenta cu nevoile si abilitatile individuale ale persoanei cu dizabilitati. Acest suport poate suferi modificari in functie de evolutia persoanei cu dizabilitati, normalizarea in aceste conditii fiind aplicata pentru a imbunatati conditiile de viata ale acestor persoane.

-5 Normalizarea se refera numai la retardul mediu

Normalizarea nu se refera numai la cat egoriile de retard mediu, ci se aplica la toate tipurile si nivelul de profunzime a retardului, chiar daca implicatiile principiului normalizarii sunt mai greu de realizat la nivelul persoanelor cu dizabilitati mai severe. Desigur, chiar si in aceste situatii, acest principiu aplicat a avut rezultate bune in incercarea de a face ca modul de viata al acestor persoane cat mai apropiat de a celorlalti.

-6 Persoanelor cu handicap mintal le este mai bine langa cei de seama lor

Daca initial s-a crezut ca aceste persoane sunt mai protejate in institutii specializate, aceste institutii au devenit aziluri, tot mai mari, care ofereau conditii din ce in ce mai segregante. Aceasta segregare era determinata si de „ideea ca persoanele retardate sunt o amenintare pentru societate” (Wolfensberger, W., 1983, p.7).

In astfel de institutii persoana cu dizabilitati „era deprivata de contacte sociale cu efecte de normalizare fiind abandonata in acele roluri sociale in care chiar era de asteptat sa actioneze in mod deviant. Plasand o persoana devianta printre alte persoane deviante ii reducem contactele sociale cu persoanele non-deviante. O juxtapunere intre devianti (uneori si angajatii sunt devianti) ii devalorizeaza reciproc” (Wolfensberger, W., 1983, p.35). Prin aplicarea principiului normalizarii, dandu-li-se persoanelor cu dizabilitati mintale o educatie potrivita, contacte sociale firesti, ele pot functiona la nivele considerate inainte imposibile .

-7 Normalizarea este un concept scandinav, inaplicabil in alta parte

Normalizarea este dependenta de cultura unei societati, modelele de viata normala sunt variate de la o societate la alta, deci nu este cazul ca modelul scandinav sa fie transplantat pretutindeni.

-8 Normalizarea este un concept umanist, dar idealizat si nepractic.

Dimpotriva, unul din beneficiile majore ale acestui principiu este practica in sine, constituind astfel un adevarat indrumator cu privire la modul in care vedem si tratam persoanele cu dizabilitati.

Burt Perin (1985, p.69-74) enuntand cele 8 posibile erori in interpretarea principiului normalizarii formulat de Nirje, realizeaza si o comparatie cu referire la conceptul de normalizare formulat de Wolfensberger.

In comparatie cu punctele de vedere cu privire la principiul normalizarii enuntat de Nirje, Wolfensberger in versiunea sa despre „normalizare” deviaza semnificativ, uneori, de la conceptul originar al principiului. Versiunea lui Wolfensberger (1983, p.71) pune accentul pe folosirea intelesurilor normative si pe stabilirea comportamentului normativ.

Conceptul originar al normalizarii, (definit de Nirje), este simplu: persoanelor cu handicap mintal trebuie sa li se asigure oportunitatea de a trai o viata similara celorlalte persoane, cu drepturi si responsabilitati egale. La fel cum (in anumite limite, care variaza de la o societate la alta) un „individ normal” se poate angaja in comportamente nepopulare, neconformiste” sau chiar „deviante”, principiul normalizarii subintelege faptul ca acelasi drept trebuie acordat si persoanei cu dizabilitati mintale.

Normalizarea, asa cum a fost definita la inceput, se fundamenteaza pe un concept uman valoric, egalitar, relevand cu insistenta libertatea de a alege si dreptul la optiune, accentueaza necesitatea respectului fata de individ si a dreptului sau de a fi diferit.

Wolfensberger in formularea principiului normalizarii accentueaza standardele variate la care persoanele cu dizabilitati trebuie sa se conformeze, el vorbeste despre o extragere, modelare si mentinere a obiceiurilor si atitudinilor normative. Aceste masuri normalizatoare pot fi oferite in unele circumstante si impuse in altele. Wolfensberger (1983, p.39) afirma ca „o masura normalizatoare poate fi functia de a modela aptitudinile normative in timp ce simultan poate crea in ochii observatorului o perceptie normativa a rolului care, in schimb, intr-un circuit benefic, solicita din partea clientului deviant un comportament normativ. Un adult cu handicap fizic sau mintal, chiar cu deficiente severe, ar trebui implicat cat mai mult posibil, intr-o activitate cat mai normativa ca tip, cantitate si mediu”.

Prin acest mod de abordare a normalizarii, Wolfensberger nu ofera garantia preferintelor unei persoane cu dizabilitati. Totusi el nu se opune total posibilitatii de „a alege” un mod de viata, dar atrage atentia ca acest drept de „a alege” poate sa fie in conflict cu ceea ce este retinut ca fiind un „comportament normalizat” si ca acesta trebuie sa fie prioritar (1985, p.72).

Abordand in acest mod normalizarea se cere unei persoane cu dizabilitati mintale sa actioneze in conformitate cu valorile alese de altii, in timp ce principiul normalizari propus de B. Nirje este conceput ca fiind o posibilitate de a incuraja si „asista” exprimarea propriilor preferinte si de a alege propriile cai de a le realiza. Desigur, in acest sens se poate pune problema daca aceste persoane sunt capabile sa realizeze si sa aleaga ceva cu privire la propria viata.

Normalizarea subliniaza faptul ca aceste persoane trebuie ajutate sa aleaga ceea ce li se potriveste mai bine, aceasta implicand respectul si intelegerea dorintelor neenuntate ale persoanelor cu dizabilitati mintale si nu numai a acestor cat egorii de persoane, prevazand oportunitatile pentru acestea.

In conceptia lui B. Nirje, integrarea sociala a persoanelor cu dizabilitati este definita ca fiind o recunoastere a integritatii individului, ceea ce inseamna capacitatea de a fi tu insuti, de a fi lasat sa fii tu insuti printre ceilalti.

Wolfensberger abordeaza normalizarea insistand pe comportamente specifice care pot fi manipulate de altii si usor de masurat, pune accentul pe comportamentele observabile. Acest aspect a determinat pe unii specialisti sa separe doua situatii: mijloacele normalizarii si rezultatul final.

Wolfensberger afirma ca Nirje, prin definitia data normalizarii pune mai mult accentul pe mijloacele de realizare a normalizarii decat pe rezultate. (B. Nirje se orienteaza si se refera mai mult la modelele si conditiile de viata decat la ideea impunerii unui comportament).

Aceasta analiza comparativa este necesara pentru intelegerea cat mai clara a avantajelor aplicarii principiului normalizarii indiferent daca persoana cu dizabilitati este institutionalizata sau este in familie si orice greseala ar fi in dezavantajul acesteia.

Principiul normalizarii nu implica neconditionat o conformare, ci mai degraba libertatea de a avea o viata la nivelul acelorasi valori si acelorasi termeni ca si toti membrii unei societati. Acest aspect nu inseamna ca normalizarea nu trebuie acceptata si din perspectiva propusa de Wolfensberger, respectiv cea a conformarii normale .

In conditiile in care devianta este definita ca o abatere de la normal este firesc ca normalizarea sa fie definita si ca o conformare la norme (Perin, B., 1985, p69-74). Se impune deci, transmiterea unei intelegeri corecte, echilibrate a sensului acesteia, numai astfel putandu-se imbunatati serviciile, conditiile de viata, demnitatea persoanelor cu dizabilitati.

Principiul normalizarii in conceptia lui Nirje (1993, p.17-18) constituie si un indicator pentru evaluarea calitatii vietii persoanelor cu dizabilitati. Atunci cand este vorba despre persoanele cu dizabilitati, conceptul de calitate a vietii cuprinde patru componente principale:

-activitatea care presupune implicarea sau angajamentul, autorealizarea si libertatea de a alege;

-relatiile cu altii, respectiv apropierea dintre persoane;

-nevoile de baza de a simti placerea oferita de viata,experientele, sentimentele de siguranta si de a avea un mod placut de viata;

-experienta pozitiva, in realizarea de sine, libertatea de a rezolva personal anumite probleme, sa respecte pe altii si sa se respecte pe sine. Toate acestea vizeaza calitatea vietii persoanelor cu dizabilitati, obiectivul esential propus prin principiul normalitatii. Acest concept de calitate a vietii, poate fi vazut si ca un enunt al drepturilor omului.

Problema care se poate pune in acest sens este masura in care acest principiu al normalizarii se regaseste si este aplicabil, nu numai la nivelul institutiilor specializate in protectia si recuperarea persoanelor cu dizabilitati, ci si la nivelul familiilor care au copii cu diverse dizabilitati.

Rolul familiei este esential in procesul de normalizare. Felul in care este organizata viata in astfel de familii, felul in care este orientata spre exterior faciliteaza integrarea sociala a persoanei cu dizabilitati.

Acest principiu este impus de necesitatea egalizarii sanselor oricarei persoane de a accede la viata sociala.

Normalizarea se refera deci, la conditiile de mediu, ea cere incetarea separarii, segregarii persoanelor cu handicap si acceptarea acestora alaturi de ceilalti oameni din societate.

Acest principiu al normalizarii in opinia danezului Niels Erik Bank Mikkelsen inseamna normalizarea vietii persoanelor cu handicap, reprezinta dreptul acestora de a avea o existenta cat mai aproape de viata normala a celorlalti oameni , de a avea acces la conditiile obisnuite.

Autorul danez (dupa T. Vrasmas 1996 p.15) considera ca normalizarea trebuie insotita de cinci recomandari:

1). Principiul normalizarii nu este ceva abstract, ci mai degraba un imperativ concret, acela de a oferi un mod de viata asemanator tuturor cetatenilor din aceeasi comunitate.

2). Conditii de viata cat mai apropiate posibil de cele normale si in functie de complexitatea dizabilitatilor, de capacitatile existente sau potentiale, de maniera in care pot beneficia de o viata normala chiar si persoanele cu deficiente profunde.

3). Persoana cu deficienta sa fie pe cat posibil „ea insasi” printre ceilalti, respectiv sa nu fie considerata un deviant.

4). Pentru a fi capabila de viata normala, persoanei deficiente trebuie sa i se asigure o educatie speciala.

5). Conditiile de viata normale se refera la conditiile economice, culturale, sociale, religioase, etc., la care aspira toti membrii unei comunitati intr-o perioada de timp.

Normalizarea este de fapt ultima si cea mai puternica lovitura data modelului educational bazat pe selectie, separare si segregare, a carui tratament pedagogic propus are drept criteriu valoric aptitudinile si performantele intelectuale. Normalizarea sprijina modelul integrarii educationale, bazat pe increderea in copil si in capacitatile sale, adaptarea scolii la copil, tratament egal, dar bazat pe o pedagogie in care discriminarea pozitiva si simtul suportiv sunt esentiale.

Educatia incluziva este sustinuta de principiul normalizarii si inlesneste integrarea sociala a persoanelor cu handicap, integrarea fiind operationalizarea, mijlocul, modalitatea principala de realizare a normalizarii, care este de fapt un ideal, un scop general.