Caile de atac impotriva sanctiunilor disciplinare - munca

Caile de atac impotriva sanctiunilor disciplinare  - munca

1. Caile de atac impotriva sanctiunilor disciplinare generale

A. Organele competente

Impotriva aplicarii oricarei sanctiuni disciplinare, legea prevede posibilitatea exercitarii unei cai de atac, prin plangere, ca o garantie a dreptului de aparare al salariatului, drept recunoscut de insasi Constitutia Romaniei la art. 24: „dreptul la aparare este garantat”. Dar, exercitarea caii de atac de catre cel sanctionat nu suspenda executarea sanctiunii disciplinare.

Plangerea se face in scris. Actele normative nu prevad explicit obligativitatea sau necesitatea motivarii, insa acest fapt rezulta implicit din principiile legii si reprezinta, in acelasi timp, o cerinta logica pentru a da posibilitatea organului competent sa „judece” plangerea angajatului. Motivarea poate fi cuprinsa in contextul cererii introductive sau depusa ulterior, insa inauntrul termenului prevazut pentru introducerea plangerii[1].

In privinta organelor competente sa rezolve plangerea, Curtea Constitutionala, declarand neconstitutionale dispozitiile art. 175 din Codul Muncii, a decis ca „solutionarea contestatiilor privind aplicarea unei sanctiuni disciplinare este de competenta instantelor judecatoresti”. Art. 175, al. 1 din Codul Muncii, declarat neconstitutional, prevedea: „sunt de competenta organului administrativ ierarhic superior sau organului de conducere colectiva potrivit legii:

a)       contestatiile impotriva sanctiunilor disciplinare care prin Codul de fata sau prin alta dispozitie legala nu au fost date in competenta judecatoriei sau altor organe;

b)      contestatiile impotriva desfacerii contractului de munca, precum si litigiile privind reintegrarea in munca a persoanelor cu functii de conducere numite de organele ierarhice superioare, precum si a directorilor, directorilor generali si asimilatii acestora din organele centrale;

c)       contestatiile impotriva redistribuirii de personal facuta cu prilejul reducerii personalului administratie sau din productie;

d)      contestatiile in legatura cu acordarea de trepte si gradatii de salarizare, impotriva diminuarii salariului tarifar pentru neindeplinirea integrala a sarcinilor de serviciu, precum si cu privire la acordarea premiilor si gratificatiilor.”

In motivarea acestei decizii s-au retinut urmatoarele:

Asa cum s-a statuat prin deciziile Curtii Constitutionale nr. 59/1994 si nr. 66/1995, excluderea de la competenta organelor judecatoresti a contestatiilor prevazute la al. b si c ale art. 175, referitoare la desfacerea contractului de munca unor categorii de salariati sau impotriva redistribuirii de personal facuta cu prilejul reducerii personalului din administratie sau din productie, este contrara prevederilor art. 21 din Constitutie, potrivit carora orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputand ingradi exercitiul acestui drept. De asemenea, aceasta competenta exclusiva este contrara si dispozitiilor art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Totodata, prevederile art. 175, al. 1, lit. a creeaza o discriminare intre salariatii angajati la organizatii sau autoritati publice ce se afla in subordinea unui organ ierarhic superior si cei care sunt angajati la organizatii sau autoritati publice ce nu se afla in subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariatii Guvernului sau ai autoritatilor administrative autonome. O asemenea discriminare este contrara prevederilor art. 16, al. 1 din Constitutie privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice.

De asemenea, neconstitutionalitatea art. 175, al. 1, lit. a a Codului Muncii reiese si din faptul ca in aplicarea dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, aplicabile in temeiul art. 20 din Constitutie („daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale”), ele ingradesc liberul acces la justitie, dreptul persoanei la un proces echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil, al cauzei sale, de catre o persoana independenta si impartiala, instituita de lege.

Tot Curtea Constitutionala, prin decizia nr. 91/1996, a declarat neconstitutionale si dispozitiile art. 18, al. 2, lit. a, b si c din Legea nr. 1/1970, conform carora, plangerea impotriva sanctiunii disciplinare „se solutioneaza” in termen de 30 de zile de catre:

a)       persoana care ocupa functia imediat superioara celui care a aplicat sanctiunea;

b)      organul colectiv de conducere, pentru sanctiunea aplicata de conducatorul unitatii;

c)       organul ierarhic imediat superior pentru sanctiunea aplicata de organul colectiv de conducere al unitatii.

Asadar, in baza deciziilor citate, plangerea impotriva oricarei sanctiuni disciplinare se solutioneaza de catre instantele judecatoresti[2].

Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila au fost modificate art. 58, 59, 60 si 61 din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca. In consecinta, de la inceputul anului 2001 – momentul intrarii in vigoare a Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000 – instanta de fond, de drept comun, in materia jurisdictiei muncii, va fi Tribunalul (fata de Judecatorie) si curtea de apel, ca instanta de recurs.

Nu este de dorit ca la orice act care nu prejudiciaza grav statutul angajatului (cu exceptia desfacerii contractului de munca), sa existe calea sesizarii instantei de judecata. Aceasta nu reprezinta o stirbire a dreptului salariatului, faptul ca nu are posibilitatea sa se adreseze instantei, de vreme ce sunt alte organe abilitate sa solutioneze plangerea sa. Daca aceste instante ar rezolva si plangerile impotriva sanctiunilor disciplinare cele mai marunte (mustrare, avertisment) s-ar produce o aglomerare nejustificata si artificiala a lor.

Dintr-un alt punct de vedere, pentru salariat este mai simplu, mai operativ si mai economic ca plangerea sa-i fie solutionata de un organ din unitate si nu de unul din afara.

De asemenea, scurgerea unui anumit timp – 6 luni sau un an – duce la reabilitarea facultativa sau de drept a celui sanctionat, caz in care sanctiunea se considera ca nici nu a fost luata. Asadar, este lipsit de interes ca persoana sanctionata sa se adreseze instantei. Procedura judecatoreasca, solutionarea cailor de atac etc., pot dura mai mult de 6 luni, timp dupa care opereaza reabilitarea.

Imposibilitatea solutionarii, pe plan intern – in cadrul unitatii – a plangerii impotriva sanctiunilor disciplinare (cu exceptia desfacerii contractului de munca) ar conduce pe deasupra:

la slabirea disciplinei muncii;

Document online: Problematica generala a violentei in familie - tipuri si forme de manifestare a violentei in familie Referat: Rolul familiei in integrarea copilului in societate

la stirbirea autoritatii persoanelor ce indeplinesc functii de conducere cu consecinte negative pe planul eficientei activitatii.

Rezolvarea plangerii impotriva desfacerii disciplinare a contractului de munca tine de competenta Tribunalului, inclusiv in cazul persoanelor cu functii de conducere, numite de organele ierarhice superioare.

Hotararile pronuntate de instanta de fond in solutionarea plangerii sunt supuse cailor de atac dupa regulile Codului de procedura civila.

Plangerea impotriva sanctiunilor disciplinare se solutioneaza in termen de 30 de zile. Acest termen este de celeritate si se refera la organul de jurisdictie, avand caracterul unui termen de recomandare. Depasirea lui nu produce efecte asupra valabilitatii hotararii.

Organul competent sa solutioneze plangerea se comporta ca un organ de jurisdictie a muncii. Ca atare, actul prin care se solutioneaza cauza este un act jurisdictional, cu toate efectele proprii acestuia: dezinvestire, autoritate de lucru judecat, motivarea solutiei, etc. de aici decurge concluzia ca, si in cazul acestor organe, se aplica in mod corespunzator, regulile de procedura din dreptul comun cu privire la citarea partilor, administrarea probelor, respectarea dreptului la aparare.

Organul de jurisdictie exercita controlul asupra temeiniciei si egalitatii actului de sanctionare si totodata, este indreptatit sa examineze cauza sub toate aspectele ei de fapt si de drept. El poate:

fie sa respinga plangerea, caz in care sanctiunea se considera legala de la data aplicarii ei;

fie sa o admita, desfiintand total si retroactiv actiunea.

Pe aceasta baza se vor repara integral efectele de ordin moral si patrimonial produse ca urmare a executarii sanctiunii disciplinare. Astfel, persoana retrogradata disciplinar sau sanctionata cu desfacerea contractului de munca va fi reintegrata, de indata, in functia detinuta la data sanctionarii sale. Pe timpul cat a fost lipsita de retributie, persoana are dreptul sa primeasca o despagubire calculata pe baza retributiei medii realizate in ultimele trei luni anterioare desfacerii contractului sau de munca.

Persoana care, cu rea-credinta, a determinat aplicarea masurii desfacerii contractului de munca, raspunde material, disciplinar si, dupa caz, penal. Spre a opera o asemenea raspundere este necesar sa se probeze intentia directa a persoanei respective. Reaua-credinta la care se refera art. 136, al. 3 din Codul Muncii presupune „dolul, intentia, in sensul ca persoana care a determinat desfacerea contractului de munca a avut reprezentarea ca masura are un caracter ilegal”. Persoana care sa face vinovata de neexecutarea hotararii de reintegrare, la data cand aceasta este comunicata unitatii, raspunde fata de unitate pentru plata despagubirii pe timpul de la pronuntarea hotararii definitive si pana la executarea ei efectiva. Cererea de despagubire poate fi formulata atat in cuprinsul plangerii – caz in care se solutioneaza odata cu anularea sanctiunii – cat si separat, de catre persoana incadrata in munca, dupa stabilirea definitiva a nevinovatiei sale si anularea sanctiunii disciplinare. Hotararea pronuntata este susceptibila de a fi atacata cu recurs[3].

O problema controversata priveste posibilitatea organului de jurisdictie a muncii de a inlocui sanctiunea aplicata cu o alta mai usoara atunci cand constata ca totusi cel in cauza a savarsit o abatere disciplinara, dar de o gravitate mai redusa, care nu justifica sanctiunea maxima. Aceasta controversa este generata de o lacuna a legislatiei muncii, care nu indica solutiile posibile in judecarea cailor de atac.

Initial, instanta suprema a decis ca inlocuirea sanctiunii este inadmisibila, deoarece aplicarea sanctiunilor disciplinare este de competenta exclusiva a conducerii unitatii.

Ulterior, sub influenta argumentelor aduse de literatura juridica, s-a retinut ca in lipsa oricarei limitari legale exprese, controlul jurisdictional al actului de sanctionare este evolutiv si include dreptul organului jurisdictional de a pronunta o solutie proprie. Cu alte cuvinte, organul competent este imputernicit sa retina cauza, sa refaca cercetarea disciplinara, atunci cand aceasta a fost deficienta, sa judece si sa aplice o sanctiune disciplinara proprie, mai blanda decat cea initiala, respectand principiul „non reformatio in pejus”.

Nici un text legal nu interzice acest drept organelor respective, situatie in care urmeaza a se aplica dispozitiile de drept comun ale legislatiei civile, care intregesc pe cele ale Codului Muncii.

In situatia in care se admite actiunea sau calea de atac exercitata, singura interdictie impusa instantelor de judecata este de a nu se crea petitionarului o situatie mai grea decat aceea pe acre a avut-o inainte de a introduce actiunea sau de a declansa calea de atac.

Admitandu-se contestatia si inlocuindu-se sanctiunea cu o alta mai usoara, se creeaza celui in cauza o situatie mai buna decat cea avuta anterior.

In cazul in care nu s-ar recunoaste organului de jurisdictie a muncii si dreptul de a inlocui sanctiunea aplicata cu alta mai usoara in cazul in care se retine existenta abaterii si doar se anuleaza sanctiunea initiala, ar insemna ca persoana vatamata sa ramana nesanctionata deoarece, pe de o parte, conducerea unitatii nu mai poate aplica o noua sanctiune pentru aceeasi abatere celui in cauza dupa ce acesta a atacat pe calea contestatiei decizia de sanctionare, iar, pe de alta parte, anulandu-se sanctiunea de catre organul de jurisdictie si absolvindu-l pe cel in cauza de orice sanctiune, hotararea avand autoritatea de lucru judecat, organul de conducere nu mai poate aplica – si din acest punct de vedere – vreo sanctiune pentru aceeasi abatere celui vinovat.

O asemenea finalitate ar fi contrara atat legii, cat si caracterului educativ pe care solutiile organelor de jurisdictie a muncii trebuie sa-l aiba.

Odata investita, instanta in baza rolului activ, trebuie sa solutioneze cauza sub toate aspectele sale si nu partial, pe baza regulilor generale de procedura civila. Iar atat in apel, cat si in recurs, se prevede posibilitatea instantei de a pastra ori schimba, in tot sau in parte, hotararea atacata. In aceste conditii, aplicarea unei noi sanctiuni disciplinare este consecinta competentei sale de a solutiona cauza in caile de atac.

In astfel de situatii, nu este vorba de o imixtiune a organelor de jurisdictie in prerogativele disciplinare ce apartin conducerii unitatii. Prerogativa acesteia de a aplica sanctiunea inceteaza odata cu pronuntarea acesteia. Dupa care intra in joc prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdictional al actului de solutionare.

Instantele, procedand la inlocuirea sanctiunii de desfacere a contractului de munca cu o sanctiune mai putin severa, proportional cu gravitatea abaterii pusa in sarcina contestatoarei, nu s-au substituit altei puteri de stat.

Pentru a se considera ca o instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti este necesar sa se constate ca ea a indeplinit un act pentru care era necompetenta, indeplinirea respectivului act tinand de atributul exclusiv al altei puteri de stat – legislativa sau executiva – incalcandu-se astfel principiul separatiei puterilor si tulburandu-se ordinea constitutionala[4].

Aceasta solutie prezinta un dublu avantaj:

pe de o parte, admitandu-se contestatia si inlocuindu-se sanctiunea desfacerii contractului de munca cu o alta mai usoara, se creeaza celui in cauza o situatie mai buna decat cea avuta anterior;

pe de alta parte, acesta nu ramane nesanctionat (el savarsind totusi o abatere disciplinara).

Instanta, detinand plenitudinea de competenta jurisdictionala disciplinara, indiferent de natura sanctiunii si nu numai in materia desfacerii disciplinare a contractului de munca, este in masura sa cenzureze legalitatea si temeinicia sanctiunii aplicate, recunoscandu-i-se abilitatea de a aplica ea insasi o sanctiune disciplinara proprie, mai usoara decat prima.

Acest drept al organelor de jurisdictie rezulta din insasi natura institutiei raspunderii disciplinare, prin care se urmareste ca persoana vinovata de savarsirea unei abateri sa nu ramana nesanctionata[5].

B. Revizuirea

Revizuirea – cale extraordinara de atac – nereglementata expres de Codul Muncii, trebuie considerata, in conditiile statului de drept, ca admisibila.

Aici nu ne referim la caile de atac care pot fi folosite impotriva sentintei pronuntate de Tribunal in plangerea referitoare la sanctiunea aplicata; acestea sunt prevazute de Codul de procedura civila. In ceea ce priveste insusi actul de sanctionare si in legatura cu orice alta sanctiune ramasa definitiva, considerate de principiu, impun sa i se asigure posibilitate celui sanctionat de a folosi o cale legala in cazul cand ulterior s-ar ivi probe sau imprejurari noi de natura sa releve nevinovatia sa, ori o vinovatie mai mica.

Cererea de revizuire se face in termen de 30 de zile de la data cand lucratorul sanctionat a luat cunostinta de noile dovezi de nevinovatie si se solutioneaza de organul care a analizat plangerea.

Termenul de rezolvare a cererii este de 30 de zile de la primirea acesteia.

Nimic nu se opune ca organul care a aplicat sanctiunea sa-si revoce, total sau in parte, propriul sau act – atunci cand el nu a trecut prin cenzura unui organ de jurisdictie – daca se afla in prezenta unor probe noi de natura sa duca la concluzia ca cel sanctionat nu este vinovat ori vinovatia sa este mai mica.

2. Caile de atac impotriva sanctiunilor disciplinare specifice

A. Organele competente

Prevederile cuprinse in statutele disciplinare anterioare anului 1990, prin care hotararile consiliilor de disciplina, competente sa solutioneze contestatiile impotriva desfacerii disciplinare a contractului de munca, erau definitive, trebuie considerate ca abrogate in conformitate cu art. 150, al. 1 din Constitutie. Astfel, dupa epuizarea filierei acestor organe administrativ-jurisdictionale, hotararile respective pot fi atacate cu recurs, in termen de 15 zile, la sectia contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie, potrivit Legii nr. 29/1990[6].

Pentru magistrati, solutiile cu privire la contestatii sunt precizate expres in statutul lor. Astfel, in temeiul art. 129 din Legea nr. 92/1992: „Impotriva hotararilor pronuntate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de disciplina a Ministerului Public, magistratul in cauza poate face contestatie in termen de 30 de zile de la comunicarea hotararii.

Contestatia se depune la comisia disciplinara care a pronuntat hotararea si se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet format din 9 judecatori. Hotararea prin care se solutioneaza contestatia este irevocabila.”

In cazul sanctiunilor aplicate de ministrul justitiei (este vorba de sanctiunile prevazute de art. 123, al. 1, lit. a-c, e-f din Legea nr. 92/1992) – dispune art. 131, al. 3, introdus prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 179/1999 – „ordinul de sanctionare emis poate fi contestat, in termen de 30 de zile de la comunicare, la instanta de contencios administrativ competenta. Hotararea prin care se rezolva contestatia poate fi atacata cu recurs.”[7]

In invatamant, contestatia se adreseaza in functie de gravitatea sanctiunii disciplinare, fie la colegiul de disciplina de pe langa inspectoratul scolar sau la colegiul de onoare din cadrul institutiei de invatamant superior, fie la colegiul central de disciplina (cei din invatamantul preuniversitar), respectiv la colegiul central de onoare (pentru cei din invatamantul superior) – ambele functionand la Ministerul Educatiei Nationale. Ulterior, potrivit art. 122, al. 5 din Legea nr. 128/1997, dreptul persoanei sanctionate de a se adresa instantelor judecatoresti este garantat. Contestatia impotriva hotararilor date de colegiile de disciplina sau de onoare sunt de competenta sectie de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie.

Contestatiile personalului silvic se adreseaza pe linie ierarhica (dar, in final, cei in cauza se pot adresa instantelor de contencios administrativ).

In cazul medicilor, hotararile Consiliului National al Colegiului Medicilor din Romania – pronuntate in calitate de instanta de recurs – pentru orice abatere comisa de medic, pot fi atacate la sectia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie.

In sistemul vamal, contestatiile impotriva sanctiunilor disciplinare (cu exceptia desfacerii contractului de munca) se inainteaza Consiliului de onoare si disciplina al autoritatii vamale. Consiliul propune directorului general al Directiei Generale a Vamilor anularea sau mentinerea sanctiunii. Cu toate ca O.G. nr. 16/1998 nu o precizeaza expres, suntem de parere ca decizia directorului general de mentinere a sanctiunii disciplinare poate fi atacata la tribunal ca prima instanta.

Functionarii publici nemultumiti de sanctiunea aplicata se pot adresa instantei de contencios administrativ, solicitand anularea sau modificarea, dupa caz, a ordinului sau dispozitiei de sanctionare.

B) Revizuirea

Spre deosebire de dreptul comun, intr-o serie de statute disciplinare se consacra, in mod expres, drept cale de atac, revizuirea. Cererea de revizuire se adreseaza in termen de 30 de zile de la data cand cel sanctionat a luat cunostinta de noile imprejurari care probeaza nevinovatia sa ori caracterul exagerat al sanctiunii aplicate.