Implicarea companiilor in procesul dezvoltarii durabile

Implicarea companiilor in procesul dezvoltarii durabile

1. Catre ce se indreapta dezvoltarea durabila?

Principalul element in discutie al primului proiect ecologist mondial il reprezinta, fara indoiala, obiectivul dezvoltarii durabile ca solutie pentru compatibilitatea dintre cresterea economica si protectia mediului.

Enuntat in primii ani ai deceniului noua al veacului trecut si impus la nivel international sub egida ONU prin Raportul Brudtland (1987), conceptul dezvoltarii durabile si-a propus drept obiectiv general acceptat reducerea amprentei ecologice a omului, prin promovarea integritatii mediului, echitatii intre natiuni, indivizi si generatii si mentinerea eficacitatii economice.

Definita initial ca fiind acel tip de dezvoltare capabila sa asigure satisfacerea nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea de a raspunde celor ale generatiilor viitoare, dezvoltarea durabila a fascinat lumea specialistilor si a entuziasmat opinia publica, oferind sperante privind evolutia omenirii in viitorul apropiat. Treptat insa, notiunea a fost pervertita in chiar continutul sau, prin diverse concepte derivate, precum “crestere durabila”, “utilizare durabila”, “consum durabil” ori “parteneriat durabil” sau prin practici de felul ilicitului ecologic.

Intr-adevar, rezultatele obtinute in privinta concilierii cresterii perpetue si rezolvarii problemelor economice, sociale si ecologice nu au convins. Totodata, ameliorarea tehnicilor de productie si dematerializarea economiei nu permit decat economisiri relative de resurse, insuficiente daca productia continua sa creasca in mod absolut.

Asimilarea constrangerilor environmentale in procesul de dezvoltare, cu toate eforturile depuse de “economia mediului” fondata pe notiunea de slaba sustenabilitate nu a fost un succes. Postulatul sau ca ar fi posibila substituirea capitalului tehnic, fabricat de om, resurselor naturale epuizate, completat cu conceptia liberala asupra durabilitatii conform careia mecanismul de piata este cel mai nimerit pentru gestiunea ecologica, nu pare a conduce la rezultatele scontate. Un exemplu in acest sens il constituie mecanismele de piata ale Protocolului de la Kyoto din domeniul incalzirii climatice.

Acest model se opune celui al sustenabilitatii forte care prevede, dimpotriva, complementaritatea factorilor si care vizeaza transmiterea generatiilor viitoare a unui stoc de resurse nedegradate ori neepuizate.

Rolul dezvoltarii durabile ca posibil viitor a fost pus astfel sub semnul intrebarii. Aceasta demonetizare a conceptului, care ii anunta deja abandonarea si trecerea sa in paginile de istorie in viitorul apropiat, sunt demonstrate si de incercarile teoretice de a gasi alternative, mai ales prin derivate acceptate de realitati.

2. Ce ne spun realitatile?

Inainte de a prezenta principalele constructii teoretice lansate in materie, sa vedem cu ce realitati posibile ne putem confrunta. Potrivit prospectiunilor celui de-al treilea raport (declasificat) al CIA din 2005, privind Harta lumii in 2020, la acea data, printre cele 13 certitudini relative se vor numara si probleme de mediu si etice (inca in prim-plan) (punctul 12). Totusi, acelasi document retine printre incertitudinile-cheie, pe de o parte, instabilitatea politica in tarile producatoare de materii prime (generata prin perturbarea aprovizionarilor), iar pe de alta, posibilitatea de a gestiona situatiile explozive si competitia fata de resursele naturale.

Dincolo de aceste evaluari punctuale, proiectiile americane formuleaza concluzia conform careia, in cursul urmatorilor 15 ani, locul din ce in ce mai central al problemelor etice, vechi sau noi, va avea potentialul de a diviza si mai mult opiniile la nivel mondial.

Conform acelorasi previziuni, in 2020 economia mondiala va atinge o crestere de 80% in raport cu 2000, iar venitul pe cap de locuitor va fi mai ridicat cu 50%. Vaste parti ale lumii se vor bucura de o prosperitate fara precedent si, pentru prima data, o numeroasa clasa de mijloc isi va face aparitia in tarile considerate in trecutul apropiat drept sarace. Pentru ca structurile sociale ale tarilor in curs de dezvoltare se vor transforma si, simultan, cresterea va crea si generaliza o clasa de mijloc.

In orice caz, la nivelul realitatilor concrete se va manifesta o interconexiune crescanda, care se va reflecta in fluxuri largite de informatie, tehnologie, capitaluri, bunuri, servicii si indivizi, in fiecare punct al planetei, perceputa ca o mega-tendinta fundamentala, o forta atat de puternica si omniprezenta, incat va modela, in mod substantial, toate tendintele dominante ale lumii in prima parte a veacului al XXI-lea.

3. Ce fel de dezvoltare?

In ciuda acestei implacabile preemptiuni a factorului economic, evolutiile ecologice globale si manifestarile lor din ce in ce mai concrete au impus reflectii adecvate asupra posibilitatilor de asigurare a unui viitor cat mai viabil. Paleta lor se intinde de la solutii radicale pana la ajustari ingaduitoare (sau poate realiste) ale sistemului existent. Prima dintre ele ne propune chiar iesirea din capitalism.

Dintr-o asemenea perspectiva, se propune o societate a descresterii, care nu poate fi conceputa si mai ales promovata fara a iesi din capitalism. Dar cum? Eliminarea marelui capital, interzicerea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, abolirea raportului salarial ori a monedei sunt astazi de neconceput, pentru simplul fapt ca asemenea masuri ar arunca societatea in haos.

Totul trebuie privit, asadar, ca o nevoie si o posibilitate (totodata) de a repune toate institutiile sociale si datele mecanismului economic intr-o alta logica.

Si asa schimbarea presupusa ar fi atat de profunda si de radicala, incat apare dilema daca, pentru infaptuirea ei, ar fi necesara numai o reforma (fie ea si de esenta!) ori ar trebui sa se ajunga pana la o adevarata revolutie.

Prima solutie ar implica un program reformist de tranzitie, care ar avea ca obiectiv ajustarea unei amprente ecologice egale ori inferioare suprafetei planetei noastre (adica o productie materiala echivalenta celei din anii 1960-1970) prin masuri de genul: internalizarea costurilor transportului, relocalizarea activitatilor, restaurarea agriculturii taranesti, stimularea “productiei” de bunuri relationale, reducerea (de patru ori!) a risipei de energie, decretarea unui moratoriu asupra inovarii tehnologice, efectuarea unui bilant serios si reorientarea cercetarii stiintifice si tehnice in functie de noile aspiratii.

Referitor la rezolvarea radicala prin revolutie, este de domeniul evidentei ca o crestere este necesara in democratiile “consumeriste”, intrucat, fara perspectiva consumului de masa, inegalitatile ar fi insuportabile. Tendinta nivelarii conditiilor este fundamentul imaginar al societatilor moderne. Inegalitatile nu sunt acceptate decat provizoriu, pentru ca accesul la bunuri al privilegiatilor de ieri se generalizeaza astazi, iar maine ceea ce constituie inca un lux va fi accesibil tuturor.

De aceea, multi se indoiesc de capacitatea societatilor zise democratice de a lua masurile ce se impun si nu doresc sa se ajunga la constrangeri care sa ia forma unei ecocratii autoritare: ecofascism ori ecototalitarism. Confruntate cu o punere in discutie a nivelului lor de viata, masele din Nord ar fi gata sa se abandoneze in bratele demagogiilor care le permit sa si-l pastreze, in schimbul libertatii lor, cu pretul agravarii injustitiilor planetare si, in cele din urma, chiar cu cel al lichidarii unei parti notabile a speciei.

O solutie democratica (ecodemocratia) ar fi posibila numai printr-o revitalizare a localului, o cale de descrestere mult mai sigura decat o problematica democratie universala. Visul unei omeniri unificate ca o conditie a unei functionari armonioase a planetei ar face parte din panoplia falselor bune idei vehiculate de etnocentrismul occidental. Din aceasta perspectiva, “republicile cartierelor”, democratia locala (in traditia demosurilor grecesti) ar putea reprezenta o varianta.

O varianta atenuata a primei formule si o alternativa promovata de o miscare ce se inscrie in peisajul militantilor altui mondialism o constituie asa-numita descrestere sustinuta. Plecand de la faptul ca nu mai putin de 20% din populatia mondiala consuma peste 80% din resurse, se constata ca aceasta supradezvoltare a celor mai bogati este intolerabila pentru biosfera, pentru un viitor vivabil, viabil si echitabil. Aceasta evidenta matematica ne conduce la recomandarea descresterii pentru superconsumatori si superproducatori. Desigur, a reduce consumul este o optiune relativ incorecta din punct de vedere politic.

Descresterea durabila urmareste ca, pe calea reducerii consumului si a productiei, intr-un cadru democratic, sa impuna un fel de “economism”, cu implicatii in alte domenii.

Alaturi de aceste abordari radicale se contureaza si pozitii care, intelegand atotputernicia de moment a economiei neoliberale, accepta implacabilul si opteaza pentru modelarea adecvata a obiectivelor viabilitatii. O prima solutie de acest gen o reprezinta adaptabilitatea durabila. Necesitatea formarii si promovarii unei etici pragmatice, facil aplicabile, nascuta din convergenta operationala dintre “antropocentrismul luminat de mediu” si un “ecocentrism nemizantropic” poate genera o “adaptabilitate viabila”, ca o alternativa a dezvoltarii durabile si o solutie de compromis.

Astfel, in cadrul unui demers traditional se poate ajunge treptat la construirea unei etici evolutioniste, avand ca punct central conceptul de proiect, menit sa consolideze capacitatea de evolutie a biosferei, altfel spus, adaptabilitatea sa. Avansat ca principiu etic, acesta presupune o actiune destinata sa garanteze cat mai bine posibil capacitatea de evolutie, pe calea unei “convivialitati dinamice”, a unei “puteri de a evolua impreuna”, intr-o “casa comuna evolutiva”.

Toate actiunile noastre ar trebui, in acest context, sa-si asume prioritatea salvarii potentialului evolutiv al naturii: ceea ce este sa poata sa se transforme perpetuu.

Evolutia responsabila - la nivel individual si colectiv, la timpul prezent si viitor - in acord cu capacitatile de reproducere ale naturii reprezinta cheia adaptabilitatii durabile (P. Blandin).

Document online: Problematica generala a violentei in familie - tipuri si forme de manifestare a violentei in familie Referat: Rolul familiei in integrarea copilului in societate

Marele compromis l-ar reprezenta capitalismul ecocompatibil. Desigur, o asemenea formula poate fi conceputa teoretic, dar este putin probabila in practica. Astfel, ea ar implica o puternica reglementare si limitare a jocului liber al pietii, in primul rand pentru a reduce amprenta ecologica. Dominat de companii transnationale gigantice, sistemul de economie de piata mondializat nu se poate orienta spontan pe calea virtuoasa a “ecocapitalismului”. Mecanismele de produs dividende, anonime si autofunctionale, nu ar renunta la efectele lor pradatoare in absenta constrangerilor din exterior. Chiar si partizanii autoreglarii recunosc faptul ca nu exista mijloacele de a se impune asa-numitilor free riders, adica marii majoritati obsedate de maximalizarea pe termen scurt a valorilor actiunilor.

Daca o instanta (statul, cel mai adesea) ar avea puterea de reglementare, ar putea redefini regulile jocului social, cu alte cuvinte, ar “reinstrui” societatea.

Astfel, mentinerea “capitalismului integral” nu ar putea sa evite, in cele din urma, distrugerea mediului planetei, asa cum a facut-o pana acum cu tot ceea ce este colectiv.

In sfarsit, o cale de mijloc, care sa imbine realist cerintele oarbe ale mondialismului economic si aspiratiile ecologice ale generatiilor viitoare o reprezinta proiectul “societatii moderatiei”.

Gasirea unui echilibru intre capacitatile naturale existente si nevoile (prezente si viitoare) ale societatii este problema esentiala. Amprenta ecologica umana a devenit atat de apasatoare, incat planeta nu o mai poate suporta. Caracterul pradator al “societatii de consum” este vehement denuntat. Daca fiecare pamantean (din cei 6,5 miliarde cati exista acum) ar trai ca un occidental mijlociu, ne-ar trebui trei planete ca a noastra pentru a ne satisface nevoile aferente!

Deopotriva, modul de consum individual exagerat si expresia sa colectiva, modelul occidental pe care societatile tarilor emergente inteleg sa-l urmeze spre a se dezvolta, sunt puse astfel sub semnul intrebarii. Orice extreme nu pot constitui o solutie viabila. In acest sens, Nicolas Hulot ne propune o cale interesanta. Nu putem sa propovaduim nici o utopica descrestere economica, considera el, si nici sa continuam pe acest drum, crezand ca adaptarea se va face prin forta lucrurilor. Dimpotriva, sustine acesta, trebuie sa identificam si sa promovam instrumente care sa ne permita sa antamam o reducere a consumului de energii fosile, a fluxurilor de materiale si de resurse si mai ales sa iesim din civilizatia confuziei. “Trebuie sa mergem nu catre o societate de privatiuni, ci spre o societate a moderatiei, de abundenta frugala”, conchide Hulot. Si se impune sa o facem rapid, caci lumea de maine, de voie ori de nevoie, va fi radical diferita de cea de azi.

Se propune chiar o “revizie” culturala, care ne-ar obliga sa revedem certitudinile si cele dobandite pana acum.

Am trait mult timp in ideea ca progresul este linear, ca fiecare zi aduce un progres. Numai ca logica actuala, “de piata”, ne conduce fatalmente in directia opusa. Putem, progresiv, sa-i substituim o noua logica. Dar pentru aceasta trebuie sa ne revizuim fundamentele noastre, sa gasim “piatra filosofala” care sa ne permita sa conciliem mentinerea cresterii economice si sociale cu o buna gestiune a problemelor mediului.

Pentru aceasta, politicile trebuie sa fixeze obiective pe termen lung, in afara perioadelor de timp guvernate de calendarele electorale, menite sa promoveze o dezvoltare in termeni moderati, care sa impace nevoile socio-umane cu exigentele mentinerii si perpetuarii unui mediu echilibrat ecologic, de calitate. Am retinut o asemenea pozitie in primul rand pentru realismul sau. Intr-o epoca a extremelor, calea de mijloc mi se pare cea mai potrivita spre a aborda o asemenea problema si, deopotriva, cea mai fezabila. De altfel, aici isi spune cuvantul experienta pragmatica a lui N. Hulot, cunoscut nu numai prin calatoriile sale exploratorii, dar si prin calitatea de sfetnic pe probleme de ecologie al presedintelui francez J. Chirac.

Pe acelasi registru de abordare, o pozitie mai moderata exprima proiectul “unei societati econome si solidare”, cristalizat in jurul a trei idei principale: toate popoarele planetei au dreptul la satisfacerea nevoilor lor esentiale - alimentatie, educatie, igiena, sanatate s.a. - ceea ce implica in mod inevitabil acceptarea unei anumite cresteri economice; aceasta crestere nu poate fi eterna si trebuie sa distingem intre productiile a caror sporire ramane necesara si cele care pot sa descreasca, mai ales in tarile bogate; elaborarea unei noi conceptii asupra bogatiei prin elemente precum privilegierea scaderii timpului de munca in raport cu accelerarea productiei si a consumului, prioritate pentru valorile de folosinta in raport cu valorile marfa, extinderea sferei publice in raport cu sfera privata si stapanirea colectiva a bunurilor publice mondiale (resurse, cunoastere) in raport cu privatizarea lor. Aceasta cale s-ar opune astfel tendintei actuale de liberalizare maxima a societatii.

4. Depasirea conceptului de dezvoltare

Chiar si conceptul de dezvoltare, pe care se sprijina sintagma impusa in plan international prin Raportul Brudtland (1987), este pus astazi in discutie. Edgar Morin (2003), de pilda, propune sa se renunte la termenul de dezvoltare, identificat prin modelul occidental de crestere economica, afirmat in cursul secolului XX, si care, in cele din urma, nu s-ar fi dovedit durabil. Este contestata, totodata, si notiunea de progres, in conditiile in care el se exprima printr-un PIB masurabil de criterii pur economice.

Pentru ce s-ar justifica abandonarea, prin depasire, a notiunii de dezvoltare? In special spre a pune capat situatiei de pana acum si a surprinde mai bine multidimensionalitatea devenirii omenirii intr-o lume a globalizarii si, in primul rand, a mondializarii neoliberale.

Urmarind argumentarea lui E. Morin, renuntarea la un asemenea termen s-ar impune, mai intai, intrucat nucleul sau este de natura tehnico-economica; modelul actualelor tari dezvoltate face din el “locomotiva” care trage celelalte “vagoane” ale mersului societatii umane, ca sanatatea, cultura, democratia, bunastarea s.a. Notiunea de dezvoltare este expresia unei logici exclusiviste, careia ii scapa in mod natural alte determinari importante, inclusiv cele ecologice si sociale. 

In alta ordine de idei, prin caracterul sau tehnico-economic, dezvoltarea se fondeaza pe calcul si se masoara prin cifre, care ignora ceea ce le scapa, respectiv aspecte esentiale ale conditiei umane.

Si conceptul mai nou de “dezvoltare umana” surprinde mai degraba indicatori, cifre si ignora dimensiuni majore, indispensabile. In acelasi timp, notiunea de dezvoltare implica o alta notiune globala si generala, cea de subdezvoltare; aceasta rezulta din aceeasi saracie lucie, din aceeasi lipsa fundamentala legata de ignorarea diversitatii culturale si urmarea unui model unic. A supravietui in actuala civilizatie inseamna si o expunere la riscuri multiple; printre factorii de criza se numara si criza ecologica, problema devenita mondiala si provocata de dezvoltarea insasi.

Aceasta incompatibilitate intrinseca este cu atat mai mult relevatoare, cu cat ideea dezvoltarii durabile isi gaseste originile, daca nu originea, in miscarea internationala pentru protectia mediului. Ca atare, problema relatiei om-natura se afla in inima conceptului, iar eliminarea sa il lipseste de continut.

Iesirea din impas poate avea loc, dupa Morin, printr-o politica a umanitatii si o alta a civilizatiei, complementare si interdependente. Mersul spre o civilizatie planetara viabila presupune depasirea ingustimii unor notiuni traditionale precum: crestere economica, dezvoltare si chiar dezvoltare durabila si afirmarea altora noi pe masura. Numai ca aceasta implica, pe langa acceptarea necesitatii schimbarii caii, si modificarea insasi a acesteia. Cum? Printr-un viitor efort istoric de gandire si conceptualizare, al carui imperativ incercam sa-l intrevedem aici si acum si, de ce nu, chiar sa-i prefiguram unele perspective.

Mai poate fi acceptata ideea de progres? Rezultata din filosofia Luminilor, aceasta a servit drept cadru ideologic al revolutiei industriale, iar dezvoltarea economica pe care a promovat-o a determinat distrugeri masive ale mediului. Un progres absolut asezat se transforma in regres, pe toate planurile posibile (S. Lem).

In aceasta logica, spre a apara natura si a salva civilizatia umana ar trebui, oare, abandonata ideea (clasica) de progres?

In orice caz, cum sustine E. Morin, exista o criza a progresului si a modernitatii; a existat o necesitate istorica propulsata de progresele stiintei, ratiune si democratie, dar bunastarea anuntata nu a fost intalnita. “Cred in posibilitatea unui progres uman, nu in necesitatea sa istorica, afirma filosoful. De altfel, el nu este linear. Ne trebuie o intoarcere la izvoarele sale creatoare pentru a depasi o civilizatie sclerozata.” O noua era poate astfel porni de aici, o revolutie tot atat de importanta precum cea a neoliticului este posibila. Suntem pregatiti si, mai ales, dispusi sa ne-o asumam?

Cat despre conceptul de dezvoltare durabila, sa nu uitam ca si paradigmele ori teoriile, precum speciile, apar si dispar la scara istoriei.

Rolul societatii civile

Comisia Europeana defineste Dezvoltarea Durabila ca acoperirea nevoilor generatiilor prezente fara a pune in pericol abilitatea generatiilor viitoare de a-si acoperi propriile nevoi – cu alte cuvinte, o mai buna calitate a vietii pentru toti, atat in prezent, cat si in perspectiva.

Dezvoltarea durabila ofera o viziune asupra progresului ce integreaza obiectivele imediate si pe termen lung, actiunea locala si globala si priveste problemele sociale, economice si de mediu ca inseparabile si interdependente.

Strategia UE de Dezvoltare Durabila (SDD) a fost adoptata in 2001 si a fost revizuita ultima oara in 2006. SDD include o serie de obiective cheie, principii politice si provocari cheie care sunt domenii de referinta pentru toate activitatile si politicile de la nivelul UE, cu scopul de a le mentine pe calea dezvoltarii durabile.

Indicatorii de Dezvoltare Durabila (IDD) au scopul de a monitoriza progresul SDD pentru fiecare provocare cheie. Primul set de indicatori a fost adoptat in 2005 si actualizat in 2007. Cadrul IDD se bazeaza pe zece teme care reflecta cele sapte provocari cheie ale strategiei dar si obiectivul cheie al prosperitatii economice si principiile bunei guvernari.

Comisia Europeana recunoaste rolul important al societatii civile si al sectorului privat in dezvoltarea durabila. Intr-adevar, actorii organizatiilor societatii civile au avantajul de a fi in contact direct cu cetatenii, ceea ce face ca de multe ori acestia sa joace un rol de legatura intre cetateni si institutiile publice.

6. Planul B 2.0

Lester R. Brown a creat in 1974 „Worldwatch Institute” si este promotorul unor serii de studii, materializate in rapoartele anuale privind progresele pe calea structurarii unei societati durabile: Starea lumii” sau „Semne vitale”.

Lester R. Brown atrage atentia, in lucrarea „Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizatia industriala si mediul ambiant si mentioneaza doua aspecte: tendinta de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime si de hrana sau consumarea celor regenerabile intr-un ritm superior capacitatii lor de regenerare si deteriorarea fizica si poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. In acest context, el puncteaza importanta reciclarii deseurilor.

„O societate durabila este cea care isi modeleaza sistemul economic si social astfel incat resursele naturale si sistemele de suport ale vietii sa fie mentinute”

Fiecare dintre noi, constient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabila. De fapt, putem spune ca avem o gandire durabila atunci cand aruncam deseurile din plastic sau hartie in locurile special amenajate.

La nivel industrial, lucrurile s-au miscat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deseuri drept combustibil, iar in anumite localitati se incearca implementarea unor sisteme de incalzire casnica pe baza arderii deseurilor. Companiile sunt primele care au constientizat importanta economica (dar si ecologica) a recuperarii si refolosirii deseurilor.

Explorand rolul afacerii prin Viziunea 2050

Studiul Viziunea 2050 prezinta o cale care sa conduca la un trai mai bun pentru o populatie de 9 miliarde de oameni, in limitele resurselor planetei pana in 2050. Raportul a fost prezentat la Conferinta din 2010 a CEO lumii din New Delhi, India.

29 de companii, conduse de Alcoa, PricewaterhouseCoopers, Storebrand si Syngenta, s-au intalnit pentru a regandi rolurile pe care afacerile trebuie sa le joace pentru urmatoarele decenii pentru a permite societatii sa fie sustenabila. Acest demers a avut ca rezultat un apel la actiune care urmareste sa incurajeze companiile sa se reinventeze, sa isi regandeasca produsele si serviciile pentru a obtine rezultatul dorit de ei si de societate.

Companiile participante au contribuit prin ateliere de lucru, grupuri de lucru virtuale si feedback pe parcursul proiectului. Viziunea 2050 conduce, de asemenea, un Program de Implicare Regionala pentru a se asigura ca proiectul este informat si validat de majoritatea regiunilor lumii.

De ce Viziunea 2050?

Viziunea 2050 adreseaza intrebari cum ar fi:

Cum ar arata o viziune a unui viitor durabil?

Care sunt caile si solutiile de realizare a sustenabilitatii?

Ce ar spune acest lucru despre modificarile necesare?

Care sunt riscurile implicate in obtinerea acestui viitor „sustenabil”?

Care sunt dilemele pe care trebuie sa ni le adresam pentru a merge mai departe?

Care sunt actiunile robuste, politicile si investitiile necesare pentru a trece rapid catre o cale durabila?

si care este rolul afacerii?

8. Tot mai multe companii isi asuma dezvoltarea durabila

„Dezvoltarea nu mai este un «daca», ci un «cum»”, se arata intr-un raport de cercetare pe mediul de business, lansat recent de compania KMPG, in colaborare cu publicatia The Economist.

Studiul isi propune sa treaca in revista importanta actuala a dezvoltarii durabile in afaceri si atitudinile managerilor fata de acest concept. Acesta cuprinde de asemenea o analiza a impactului dezvoltarii durabile asupra practicilor si proceselor de business, a factorilor din spatele sustenabilitatii, a modului in care companiile fac publice actiunile din aceasta categorie si a actiunilor pe care mediul de afaceri le doreste din partea guvernelor.

Conform rezultatelor studiului, strategiile pentru dezvoltarea durabila au urcat semnificativ pe agenda de business in ultimii trei ani. 62% dintre companiile cercetate au o strategie de sustenabilitate de business, mai mult decat putin peste 50%, cat era in februarie 2008. Alte 11% dezvolta una in prezent si doar 5% nu isi planifica sa creeze una. Putin mai mult de jumatate (56%) dintre aceste strategii au fost elaborate in ultimii trei ani si doar 11% dintre companii au avut un astfel de plan timp de cel putin de un deceniu.

Realizatorii studiului au ajuns la concluzia ca reducerea costurilor devine un motiv important pentru a alege practicile sustenabile, dar cerintele de reglementare, cresterea valorii brandului si managementul de risc se numara printre principalii factori care determina asumarea unei astfel de strategii. In plus, cea mai mare bariera din fata sustenabilitatii s-a stabilit ca este mediul economic.

In ceea ce priveste capitolul mediu fata in fata cu inovarea, cercetatorii au descoperit ca grijile fata de protectia mediului sunt pe primul loc pe agenda sustenabilitatii si vor ramane cea mai mare prioritate in anii urmatori. 44% dintre manageri considera ca dezvoltarea durabila este o sursa de inovare, 39%, ca e o sursa de oportunitati de business, parere contrazise de un procent mult mai mic.

Realizari sau PR?

Un alt rezultat al cercetarii vizeaza diseminarea informatiilor cu privire la campaniile durabile. Aproximativ una din trei companii (36%) au lansat cel putin un comunicat cu privire la performantele sustenabile, alte 19% o vor face in curand, dar 38% nu au nici un plan sa o faca. Principalele provocari carora trebuie sa le faca fata companiile cand prezinta aceste actiuni sunt gasirea unor date bune si referinte/resurse relevante. In ciuda performantelor sustenabile semnificative ale unor companii, aproape fiecare astfel de initiativa a unei corporatii este privita cu suspiciune de catre respondenti, drept o simpla actiune de relatii publice.

Referitor la protocolul de la Kyoto, doua treimi dintre manageri considera ca un nou acord este „foarte important”, spre deosebire de doar 8%, care au o parere opusa. In absenta unui acord global privind schimbarile climatice, competititia pentru industriile cu „crestere verde” se intensifica.

Studiul a fost realizat, in octombrie 2010, prin chestionarea unui esantion de 378 de manageri executivi din mai multe industrii, impartiti geografic si in mod egal intre Europa, America de Nord si Asia Pacific, cu o reprezentare mai mica din partea Orientului Mijlociu, Africa si America Latina.

Afla mai multe despre dezvoltarea durabila, asa cum este ea aplicata in lume si la noi in tara, accesand site-ul primei comunitati de practica pentru dezvoltare durabila din Romania. Comunitatea este un rezultat al proiectului „Parteneriat pentru dezvoltare durabila” co-finantat de Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013” Investeste in oameni!” initiat de Asociatia Salvati Dunarea si Delta in parteneriat cu ActiveWatch si implementat cu sprijinul Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.

9. Concluzie

“Durabilitatea inseamna ca intentionam sa avem o afacere care opereaza pentru totdeauna. Este cel mai bun mod de a creste.” Compania British Columbia Hydro

“Umanitatea are abilitatea de a realiza o dezvoltare durabila – sa se asigure ca nevoile prezentului sunt acoperite fara sa afecteze capacitatea generatiilor viitoare de a-si acoperi nevoile lor.” Comisia Brundtland, 1987

“Departe de a fi o povara, dezvoltarea durabila este o oportunitate excelenta: economica – pentru a construi piete si locuri de munca, sociala – pentru a integra persoanele marginalizate si politica – pentru a reduce tensiunile legate de resurse.” Kofi Annan, secretar general al Natiunilor Unite.