Caracterizarea principalelor tipuri de proprietati

Caracterizarea principalelor tipuri de proprietati

1 Proprietati tehnico-functionale

Proprietatile tehnice si functionale au o varietate extrem de larga, fiind legate direct de utilizarea produsului si se refera la natura produselor sau a partilor componente ale acestora.

Printre cele mai importante proprietati tehnico-functionale se numara cele fizice, chimice, biologice, tehnice, de disponibilitate etc.

A. Proprietatile fizice se pot grupa in proprietati structurale, optice, termice, mecanice, acustice, magnetice etc.

Cele mai importante proprietati fizice sunt masa, densitatea sau masa specifica, porozitatea, capilaritatea, higroscopicitatea, umiditatea, permeabilitatea, impermeabilitatea (structurale); culoarea, transparenta, luciul, indicele de refractie (optice); caldura specifica, coeficientul de dilatare termica, conductibilitatea termica, termoizolarea, capacitatea calorica (termice); rezistenta la tractiune, la incovoiere, la compresiune, la uzura, alungirea la rupere, rezilienta, duritatea (mecanice) etc.

Masa este o proprietate fizica fundamentala ce exprima - la modul cel mai general - cantitatea de materie continuta de un corp. Adesea, in practica se foloseste eronat notiunea de greutate in loc de masa (din punct de vedere fizic, greutatea se exprima prin formula G = m g, unde „m” este masa, iar „g” reprezinta acceleratia gravitationala).         

In stiinta marfurilor se folosesc mai multe proprietati derivate din masa:

8    masa pe unitatea de lungime (kg/m - la produse filamentare, cum sunt tevile, cablurile, firele textile);

8    masa pe unitatea de suprafata (kg/m² - la covoare, hartie, piei naturale si artificiale);

8    masa pe unitatea de volum (kg/m³ - la produse din lemn);

8    masa comerciala (Mc) se foloseste pentru produse higroscopice. Se calculeaza in functie de umiditatea admisa (Ua) si umiditatea reala (Ur), in momentul determinarii masei probei respective (Mn - masa neta):

(100 + U_a)

M_c = M_n —————

(100 + U_r)

Proprietati structurale

Densitatea sau masa specifica reprezinta masa unitatii de volum si are formula de mai jos (pentru corpuri omogene):

ρ = m/V (kg/m³)

Densitatea este un indicator al calitatii foarte sensibil la manopere frauduloase si se foloseste adesea pentru stabilirea autenticitatii unor categorii de produse.

Pentru corpuri neomogene se determina densitatea relativa, marime fizica adimensionala, definita ca raport intre masa corpului si masa unui volum egal dintr-un corp de referinta (apa distilata la 4°C, care are densitatea de 1g/cm³).

Astfel, la lichide densitatea relativa depinde de temperatura si de substantele dizolvate in lichidul respectiv (valori intre 0,5 si 2, cu exceptia mercurului, singurul metal lichid, care are 11,6).

Pentru marfuri pulverulente sau granulare - materiale de constructii, ingrasaminte chimice etc. - se utilizeaza masa specifica in gramada, urmata de specificarea: afanata, tasata, turnata sau in stiva. La alte marfuri, cum sunt cerealele, se determina masa hectolitrica.

Determinarea densitatii se poate realiza prin metode diferite, dupa natura produselor:

8    metoda areometrului (densimetrului) si a balantei Mohr-Westphal, pentru substante lichide;

8    metoda picnometrului, pentru lichide si solide.

Areometria este o metoda rapida, accesibila, sigura si economica, de aceea are o larga aplicabilitate in practica. Aparatele folosite in general in practica se numesc densimetre, sau poarta denumiri specifice lichidului cercetat (zaharometre, lactodensimetre, alcoolmetre, mustimetre etc. Daca determinarea nu se face la temperatura indicata in standardul de metoda, se aplica niste coeficienti de corectie specifici.

Higroscopicitatea reprezinta capacitatea unor marfuri de a face schimb de vapori de apa cu mediul inconjurator. In consecinta, ea priveste mai ales structurile organice, care in anumite conditii pot ceda-accepta vapori de apa. Viteza de cedare-primire este data de structura moleculara, de temperatura si de umiditatea mediului inconjurator.

Legata de higroscopicitatea unui produs este si forma de legare a apei in masa produsului, cunoscandu-se mai multe forme de sorbtie a apei: adsorbtia (la suprafata produsului), absorbtia (in toata masa substantei din care este alcatuit produsul), desorbtia (inversul absorbtiei), chemosorbtia (fixarea chimica a apei in masa produsului, prin interactiunea vaporilor de apa cu constituentii de baza).

Umiditatea exprima continutul total de apa al unui produs, fiind efectul firesc al higroscopicitatii. Exprimarea umiditatii se face atat prin valori absolute, cat si prin procente. Ea influenteaza masa comerciala, conditiile de pastrare, determinarile de laborator, conductibilitatea electrica si termica etc.

In mod natural, produsele higroscopice contin apa, cantitatea respectiva purtand denumirea de umiditate legala sau repriza (la textile) si este stabilita prin conventie. Valoarea umiditatii legale la produse textile, lemn, cereale etc. oscileaza, in functie de produs, intre 8-17% (bumbacul are 8,5%, matasea 11%, lana 17%, graul 14%), in conditiile atmosferice standard, dar poate ajunge si la 80-90%, in cazul legumelor si fructelor proaspete. Formula de calcul este:

(m_i - m_f)

U_% = ———— 100,

m_f

unde: m_i = masa initiala, inainte de uscare;              

m_f = masa finala, dupa uscare.

Permeabilitatea reprezinta capacitatea unor marfuri de a lasa sa treaca prin ele apa, vaporii si gazele. Ea influenteaza proprietatile de confort si de igiena ale unor categorii de marfuri (imbracaminte, incaltaminte, corturi, membranele unor articole termice etc.). Marimea acestei proprietati depinde de tipul legaturii fibrelor in tesaturi, de forma si marimea porilor etc. Inversul permeabilitatii este impermeabilitatea.

Masurarea proprietatilor fizice ale marfurilor face obiectul unor metode standardizate, care prescriu instrumentarul, tehnica masurarii si calculul propriu-zis, precum si metodele de prelevare si conditionare a probelor, etalonarea echipamentului etc. In acest mod se urmareste asigurarea reproductibilitatii testelor si incercarilor, conditie esentiala pentru valabilitatea metodelor experimentale.

In practica se impune o conditionare prealabila a probelor ce vor fi testate, ceea ce presupune mentinerea epruvetelor in ceea ce se numeste atmosfera standard. Ea presupune mentinerea unui microclimat definit prin anumite valori ale temperaturii, umiditatii relative a aerului, circulatiei maselor de aer, nivelului radiatiilor luminoase etc. Datorita pozitiei sale geografice, Romania beneficiaza de un climat temperat continental moderat, de aceea atmosfera standard in cazul tarii noastre inseamna o temperatura de 20 ± 2 C si o umiditate relativa a aerului de 65 ± 5%.

Proprietati optice

In aceasta categorie sunt cuprinse culoarea, transparenta, transluciditatea, opacitatea, luciul, indicele de refractie etc., ele fiind legate direct de radiatia corpusculara cu propagare ondulatorie denumita lumina. Marimile optice ce caracterizeaza materialele sunt gradul de reflexie, gradul de absorbtie si gradul de transmisie a razelor incidente.

Culoarea are trei ipostaze, ea poate fi cercetata din punct de vedere fizic, psiho-fizic si psiho-senzorial. Corespondenta (valabila doar in cazul stimulilor izolati) dintre cele trei abordari este prezentata in figura

Fizic vorbind, culoarea reprezinta o anumita banda a spectrului electromagnetic, cu o lungime de unda ce poate impresiona selectiv conurile retiniene.

Din punct de vedere psihofizic, culoarea este caracteristica luminii ce permite distingerea, in spectrul vizibil, a doua campuri de aceeasi forma, marime si structura.

Abordand psihosenzorial culoarea, aceasta se poate caracteriza prin luminozitate, tonalitate si saturatie.

Figura 4.3 Corespondenta dintre cele trei abordari ale culorii

Luminozitatea se refera la intensitatea sursei luminoase, fiind folosit si termenul de „stralucire”, desi acesta se refera mai mult la corpuri opace sau care reflecta lumina.

Tonalitatea se refera la perceptia calitativa a emisiei sursei de lumina, folosindu-se termeni ca rosu, galben, verde, albastru etc.

Saturatia presupune raportarea la o scara de senzatii reprezentand grade crescatoare de culoare, pornind de la alb. O culoare este cu atat mai saturata cu cat pare mai putin amestecata cu alb.

Este binecunoscut faptul ca alb si negru nu sunt culori. Un corp care reflecta uniform toate radiatiile spectrului vizibil pare alb, iar unul care absoarbe uniform toate radiatiile spectrului vizibil pare negru. Cele mai multe corpuri absorb selectiv anumite radiatii din spectrul vizibil, culoarea perceputa fiind complementara radiatiei absorbite.

Culorile primare (fundamentale) sunt rosu, verde si albastru-violet[1] pentru culorile-lumina, precum si rosu, galben si albastru pentru culorile pigmentare. Din amestecul a cate doua culori primare pigmentare rezulta trei culori binare (secundare): portocaliu, verde, violet. Amestecul culorilor primare cu cele binare, luate cate doua, conduce la obtinerea a sase culori tertiare (rosu + violet = violet roscat etc.).

Culorile care prin amestec conduc la senzatia de alb se numesc complementare (albastru + portocaliu, rosu + verde, galben + violet).

Culorile cu lungime de unda mare (rosu, portocaliu, galben) se numesc calde, iar cele cu lungime de unda mica (verde, albastru, violet) se numesc reci.

Transparenta reprezinta proprietatea unui corp de a fi strabatut de catre radiatiile luminoase; ea este maxima daca absorbtia si reflexia luminii de catre corpul respectiv sunt minime.

Transparenta se exprima folosind urmatorul indicator:

razele ce patrund in corp

REFERAT: Functionarea societatilor comerciale REFERAT: ANALIZA RISCULUI - analiza riscului investitional

Factorul de transmisie = ——————————— 100

razele ce ies din corp

Un corp are transparenta buna daca acest factor are valori peste 90% (sticla, polistiren, polimetacrilat). Inversul transparentei este opacitatea, iar proprietati intermediare sunt transluciditatea (portelan, sticla opal) si opalescenta (mai ales la lichide).

Luciul este proprietatea unor marfuri de a reflecta lumina incidenta cu o difuzie minima. Luciul depinde de starea suprafetei, lumina putand fi reflectata uniform (figura 4.4-a) sau difuz (figura 4.4-b). In stiinta marfurilor folosim mai multe grade de luciu: luciu de diamant, luciu sticlos, luciu metalic, luciu matasos, luciu redus, luciu mat sau nul.

Figura 4.4 Reflexia luminii in functie de starea suprafetei

Indicele de refractie (fig. 4.5) este o constanta fizica a unor produse lichide sau solide (neaparat transparente).

Formula de calcul folosita:

sin i

Indicele de refractie = ——— 100

sin r

in care: sin i = sinusul unghiului de incidenta,

sin r = sinusul unghiului de refractie.

Unghiul r, facut de normala N cu raza refractata R_r, este cu atat mai mic cu cat densitatea mediului strabatut de raza refractata este mai mare.

Figura 4.5 Unghiurile de incidenta si reflexie

Legenda:

I = raza incidenta;

R_f = raza reflectata;

R_r = raza refractata;

i = unghiul facut de raza incidenta cu normala N;

r = unghiul facut de raza refractata cu normala N.

Indicele de refractie este o caracteristica foarte importanta pentru unele marfuri, cum ar fi uleiurile alimentare sau nealimentare, produsele petroliere, parfumurile, masele plastice, laptele, bauturile alcoolice etc. Determinarea sa se face pentru aprecierea gradului de puritate, a concentratiei unor produse, folosindu-se in acest scop dispozitive optice[2], denumite refractometre (Zeiss, Abbé etc.). Avantajele determinarii acestui indice sunt:

- gradul ridicat al preciziei (3-4 zecimale);

- consum redus de substanta (1-2 picaturi);

- rapiditatea determinarilor.

Proprietati termice      

Proprietatile termice exprima comportamentul marfurilor sub actiunea radiatiilor termocalorice. Factorii ce influenteaza aceste proprietati sunt de natura interna - structura microscopica si starea suprafetei - dar si de natura externa - temperatura. Sub actiunea energiei termice se pot modifica gabaritul (dimensiuni, volum), structura, rezistenta electrica, culoarea, starea de agregare etc.

Caldura specifica reprezinta cantitatea de caldura necesara unui gram dintr-un corp pentru a-si ridica temperatura cu 1°C, fara modificarea starii fizice sau chimice. Unitatea de masura a caldurii este caloria (cantitatea de caldura necesara unui gram de apa pentru a-si ridica temperatura cu 1°C). Unitatea de masura a caldurii specifice este calorii/grame grade Celsius (cal/g °C). Cea mai mare caldura specifica o are apa (1 cal/g °C), la polul opus aflandu-se metalele - cuprul are 0,091 cal/g °C.

Dilatarea termica este proprietatea marfurilor de a-si modifica dimensiunile sub actiunea caldurii si are mare importanta in cazul marfurilor metalice, instrumentelor de precizie, sticla etc. Modificarile pot avea loc fie liniar, fie volumic. Dilatarea termica se exprima prin coeficientul de dilatare termica liniara, adica alungirea (in mm) unui corp cand temperatura creste cu 100°C (Al are 0,022 mm, iar sticla 0,005-0,010 mm).

O mentiune speciala trebuie facuta in cazul marfurilor lichide, unde ambalarea se face in asa fel incat se lasa spatiu pentru dilatare, respectiv contractare, in intentia de a evita deteriorarea ambalajului sau chiar distrugerea produsului ambalat.

Conductibilitatea termica reprezinta proprietatea unor marfuri de a conduce caldura prin masa substantei din care sunt alcatuite. Cantitatea de caldura ce trece prin corp este direct proportionala cu suprafata si timpul si invers proportionala cu grosimea stratului de material. Unitatea de masura a conductibilitatii termice este kcal/m °C ora

S (t₁ – t₂) T

Q = λ ——————

h

Legenda:

S = suprafata materialului (m²);

h = grosimea sau inaltimea materialului (m);

λ = coeficient de conductibilitate al materialului;

t₁-t₂ = diferenta de temperatura (°C);

T = timpul (h).

Aceasta proprietate este importanta la produsele metalice (vase de bucatarie), produse din sticla, plite electrice etc., unde reflecta economicitatea folosirii acestor marfuri. Ea este importanta si la articolele de vestimentatie destinate apararii organismului fata de pierderile de caldura. Atunci cand conductibilitatea termica este sub 0,2 kcal/m/°C/ora produsele se numesc termoizolatori (ceramica, lemnul, hartia, cauciucul, azbestul, pluta, lana, pielea etc.).

Termoizolarea ne intereseaza mai ales la produsele textile -articole de vestimentatie, unde transferul de caldura prin material este o caracteristica de baza. Capacitatea de izolare termica depinde, in acest caz, de cantitatea de aer stagnant dintre fibre, de forma si marimea porilor etc.

Capacitatea calorica reprezinta proprietatea unor marfuri de a absorbi o anumita cantitate de caldura din mediu. In functie de comportamentul fata agentii termici, produsele se impart in termostabile, termorezistente (azbest si alte materiale ignifuge, fibre de sticla etc.) si refractare (ceramica, portelan etc.).

Proprietati mecanice

Aceasta grupa de proprietati exprima comportamentul unor marfuri sub actiunea unor forte exterioare ce tind sa le modifice structura, integritatea.

Rezistenta la tractiune (intindere) se calculeaza ca raport intre forta de rupere necesara si aria sectiunii transversale a epruvetei indicate in standardul de incercari. Se exprima in daN sau kgf/mm². Proprietatea este foarte importanta in cazul marfurilor metalice, dar ne intereseaza si la marfuri textile, pielarie si incaltaminte, materiale de constructii etc.

Alungirea la rupere reprezinta proprietatea unor marfuri de a-si modifica lungimea din momentul actiunii fortelor de tractiune pana in momentul ruperii. Exprimarea poate fi absoluta (mm, m) sau relativa (%).

ΔL = L_f –L₀

L_f –L₀

ΔL 100

L₀

Legenda:

L₀ = lungimea initiala;

L_f = lungimea in momentul ruperii.

Pentru determinarea rezistentei si a alungirii la rupere se foloseste dinamometrul.

Rezistenta la incovoiere exprima sarcina necesara ruperii prin incovoiere, raportata la aria sectiunii epruvetei. Unitatile de masura folosite in mod obisnuit sunt kgf/cm² sau kgf/mm². Formula folosita este:

F_a

R_i

S

unde: F_a = forta de apasare necesara ruperii epruvetei;

S = aria sectiunii transversale a epruvetei.

Proprietatea este importanta mai ales la produsele metalice, dar si la mase plastice, textile, lemn etc.

Rezistenta la compresiune presupune o deformare inversa celei rezultate prin testarea rezistentei la rupere, epruveta tinzand sa-si reduca lungimea, concomitent cu cresterea ariei sectiunii transversale. Se determina tot in cazul produselor metalice si a materialelor de constructii (beton, beton armat, beton precomprimat etc.).

Rezistenta la uzura exprima modul de comportare a unor marfuri sub actiunea unor forte ce tind sa le distruga prin frecare. Se determina pentru piesele componente ale diferitelor angrenaje, dar si in cazul anvelopelor, incaltamintei, covoarelor, confectiilor etc.).

Rezilienta consta in raportul dintre lucrul mecanic (L_m) necesar ruperii dintr-o singura lovitura a unei epruvete crestate la mijloc si aria sectiunii initiale (S_o) in dreptul crestaturii. Aceasta proprietate este influentata de structura materialului supus incercarii si caracterizeaza tenacitatea sau fragilitatea unor marfuri, cum ar fi metalele, lemnul etc.

Duritatea reprezinta rezistenta opusa de un produs la patrunderea in stratul superficial a unui corp din exterior. Ea este influentata tot de structura materialului respectiv, duritatea avand valori mai mari in cazul marfurilor cu structura cristalina omogena. De altfel, o ierarhizare a materialelor, in functie de duritatea lor, este oferita de scara lui Mohs, care cuprinde zece trepte de  duritate, in sens crescator: 1-talcul; 2-sarea; 3-calcitul; 4-fluorina; 5-apatita; 6-feldspatul; 7-cuartul; 8-topazul; 9-corindonul; 10-diamantul.

Duritatea se poate determina in mai multe moduri, conform metodelor utilizate:   

metode statice:

- prin zgariere:

- cu un corp dur - metoda Mohs;

- cu un con de diamant - metoda Martens.

- prin apasare:

- cu o bila de otel - metoda Brinell;

- cu o prisma de diamant - metoda Vickers;

- cu un con de diamant - metoda Rockwell.

metode dinamice:

- metoda Shore (pentru cauciuc si mase plastice);   

- metoda Poldy (pentru metale).

Durabilitatea marfurilor este o proprietate complexa, exprimata direct sau indirect prin principalele proprietati mecanice, dar este influentata in mare masura si de unii factori externi, dintre care cei mai importanti sunt conditiile de mediu (temperatura, umiditate relativa a aerului, radiatiile solare, compozitia atmosferica etc.).

In general, prin durabilitatea marfurilor se intelege capacitatea acestora de a-si mentine insusirile la valorile initiale o perioada cat mai indelungata de timp, in conditii normale de utilizare a produselor respective.

B. Proprietatile chimice se refera in general la:

compozitia chimica;

stabilitatea la actiunea unor agenti chimici.

Compozitia chimica determina, impreuna cu structura, marimea celorlate proprietati ce stabilesc nivelul calitativ la un moment dat. Cunoasterea compozitiei chimice presupune cercetarea proportiilor diferitelor componente ce intra in alcatuirea marfurilor. De regula, se considera ca orice marfa este alcatuita din substante de baza, substante secundare, impuritati si corpuri straine. Proportiile in care participa aceste componente determina destinatia marfii, modul de comportare fata de actiunea diversilor factori, permitand adesea si impartirea pe clase de calitate a unor grupe mai mari de marfuri.         

In aceste conditii este evidenta importanta capitala pe care o are stabilirea cu precizie a compozitiei chimice pentru toate categoriile de marfuri, dar cu precadere in cazul produselor alimentare, chimice, cosmetice, textile, adica a acelor marfuri care pot afecta sanatatea si starea igienico-sanitara a consumatorilor.

Stabilitatea la actiunea agentilor chimici exprima proprietatea marfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite substante in timpul utilizarii (acizi minerali si organici, baze, saruri, oxigenul din aer etc.). De exemplu, ne intereseaza frecvent care sunt efectele interactiunii dintre agentii de spalare si articolele textile, sau dintre agentii de coroziune si materialele metalice.

De asemenea, este bine de stiut faptul ca fibrele textile naturale au un comportament interesant in prezenta unor agenti chimici: fibrele vegetale (cum este bumbacul) nu rezista la acizii minerali diluati, dar suporta destul de bine contactul cu substantele bazice, in timp ce fibrele animale (de exemplu lana) nu rezista la substante alcaline, desi nu sunt afectate de prezenta unui mediu slab acid. Acest comportament a permis chiar si realizarea unor tratamente industriale, pentru imbunatatirea calitatii fibrelor textile naturale ce vor fi introduse in procesul tehnologic (mercerizarea bumbacului si carbonizarea lanii).

Un alt exemplu de comportare a marfurilor sub actiunea agentilor chimici il constituie coroziunea metalelor. Aceasta reprezinta degradarea chimica, lenta si progresiva a unui metal, ca urmare a fenomenelor chimice si/sau electrochimice. Cel mai frecvent, din interactiunea metalului cu oxigenul rezulta oxizi, cu implicatii diferite (la zinc se formeaza un strat protector de oxizi, la fier se continua degradarea in profunzime).

Dintre efectele coroziunii asupra metalelor amintim pierderea luciului, a culorii, reducerea proprietatilor mecanice si a conductibilitatii electrice, iar in cazul fierului se poate ajunge chiar la distrugerea completa, prin fenomenul denumit ruginire.

La sticla, contactul cu apa duce ta dizolvarea oxizilor alcalini de la suprafata, formandu-se oxizi metalici care opacizeaza in timp produsul respectiv. Acidul fluorhidric ataca sticla, principiul fiind folosit in industrie ca tehnica de decorare chimica a sticlei.

In cazul marfurilor din materiale plastice se poate afirma ca fibrele sintetice au o rezistenta sporita fata de actiunea agentilor chimici. De exemplu, policlorura de vinil nu este atacata de nici un oxid, fiind folosita pentru captusirea unor instalatii chimice, acolo unde nu ar rezista alte materiale.

C. Proprietatile biologice au importanta deosebita in cazul produselor alimentare, la care ne intereaza adesea aspecte cum ar fi potentialul vital, valoarea nutritiva, toleranta sau intoleranta biologica din punct de vedere microbian, bacterian sau fungic.

2 Proprietati psihosenzoriale

Aceste proprietati se refera cu precadere la aspecte de ordin subiectiv-emotional, pentru a caror apreciere se folosesc ca instrumente de masura simturile umane (latura organoleptica), dar si determinate de gustul si preferintele consumatorului (latura estetica). Datorita tendintei actuale de satisfacere superioara a necesitatilor clientilor, ponderea acestor proprietati in aprecierea calitatii a crescut in mod considerabil. Este suficient sa amintim locuinta, mobila, decoratiunile interioare, vestimentatia, produsele culinare etc., pentru a demonstra rolul deosebit al acestui grup de proprietati.

Proprietatile psihosenzoriale cuprind:

8    proprietatile organoleptice (mirosul, gustul, aroma, buchetul, consistenta, tuseul etc.);

8    proprietatile estetice (forma, linia, stilul, desenul, ornamentul, culoarea, armonia cromatica etc.).

Sensibilitatea organismului uman cunoaste o dinamica deosebita datorita complexitatii factorilor de influenta, dintre care mentionam stimulii externi si adaptabilitatea organelor de simt.

Receptarea stimulilor externi se face cu o intensitate marita la inceput, dar ea se diminueaza pe parcurs, in functie de adaptabilitatea organismului (figura 4.6).

Figura 4.6 Dependenta acuitatii simturilor tu timp

Proprietatile psihosenzoriale au implicatii majore asupra comportamentului consumatorilor, ele putand stimula sau inhiba consumul. Impactul acestei categorii de proprietati asupra calitatii produselor este deosebit de important, totodata fiind greu de eliminat subiectivismul aprecierii acestor dimensiuni ale calitatii marfurilor. De aceea, in ultimele decenii, eforturile specialistilor s-au concretizat in fundamentarea unei noi discipline, denumita „senzorica”.

Deckert si Neumann au stabilit ca ponderea proprietatilor psihosenzoriale in aprecierea calitatii produselor alimentare variaza intre 50 si 90%, fiind urmate de proprietatile fizico-chimice cu 20 pana la 50%, iar caracteristicile ambalajului pot detine intre 10 si 20%.

Proprietati olfactive

Adesea in practica suntem confruntati cu situatii cand decizia de cumparare a unei marfi este influentata de mirosul produsului respectiv. Este cazul majoritatii produselor alimentare, dar afirmatia este valabila si la unele produse chimice, iar la produsele de parfumerie si cosmetica putem spune chiar ca mirosul este factorul hotarator.               

Stimulii olfactivi sunt molecule ale substantelor volatile, de regula de natura organica. Proprietatile olfactive se datoreaza gruparilor osmofore (cetonice, alcoolice, eterice, nitro, amino etc.).

Henning a clasificat mirosurile fundamentale in sase tipuri distincte, construind prisma ce-i poarta numele (figura 4.7).

Comparativ cu alte mamifere, simtul mirosului la om nu mai este foarte bine dezvoltat, dar depaseste - ca acuitate - simtul gustului. Astfel, comparand concentratia moleculara la care devine sesizabil gustul, mirosul este mai sensibil de circa 10.000 de ori. Acest ordin de marime este relativ, intrucat capacitatea de diferentiere depinde de la individ la individ, in functie de mai multi factori: experienta anterioara, marimea suprafetei de contact, temperatura etc.

Figura 4.7 Prisma olfactiva a lui Henning

Proprietati gustative

Gustul este acea forma a sensibilitatii chimice ce serveste la aprecierea si identificarea produselor alimentare, contribuind in mare masura si la crearea unor conditii psihofiziologice favorabile ingerarii hranei.

Senzatia de gust este data de acele componente dizolvabile din alimente care au gust. Ca si in cazul mirosului, exista niste grupe functionale ce indeplinesc fie rol excitant - glucofore (glucoza, pentru gustul dulce), fie rol de intensificator - auxogluconice (grupa hidroxil etc.).

Spunem despre un produs ca este sapid daca are gust si folosim termenul de insipid pentru produsul fara gust. Gusturile de baza sunt sarat, dulce, amar si acru, ele fiind rezultatul unor senzatii induse de substante pure. Exista si senzatii derivate sau mixte, provocate de amestecuri diferite intre substantele pure.

Tot Henning a fost cel care a realizat tetraedrul gusturilor (figura4.8).

Figura 4.8 Tetraedrul gusturilor (dupa Henning)

Gustul dulce pur este propriu glucozei, galactozei, fructozei, lactozei. Gustul sarat pur este imprimat de clorura de sodiu (sarea de bucatarie). Gustul acru este conferit de prezenta ionilor de hidrogen, fiind specific solutiilor acizilor acetic, tartric, citric, malic. Gustul amar depinde de prezenta gruparii nitro (-NO₂), cum este cazul sarurilor de magneziu, al chininei etc.

Limitele perceptiei gustative sunt diferite in cazul celor patru gusturi. Astfel, solutiile de zahar sunt sesizate pentru concentratii intre 0,1% si 20%, solutiile de clorura de sodiu se percep intre 0,05% si 10%, acidul citric se sesizeaza la o concentratie de 0,0025%, iar chinina la 0,0001%, existand desigur si zone de interferenta intre cele patru gusturi fundamentale.

Sensibilitatea gustativa este influentata de o serie de factori:

8    temperatura substantei stimulatoare si a mediului ambiant;

8    radiatiile luminoase si insuficienta oxigenului;   

8    concentratia solutiei;

8    experienta anterioara, atat pentru profesionisti, cat si pentru amatori;

8    contrastul succesiv al diferitilor stimuli;

8    durata expunerii la stimulul respectiv.

Aroma este o proprietate complexa, gustativ-olfactiva, a marfurilor alimentare. Aceasta reprezinta o senzatie generata de unele insusiri ale unor substante de natura chimica sau rezultate din amestecul unor substante naturale ori sintetice, care stimuleaza simultan atat simtul olfactiv, cat si cel gustativ. Cunoasterea aromei are mare importanta pentru activitatile din sfera alimentatiei publice, in gastronomie etc.         

Proprietati tactile

Simtul tactil reprezinta o importanta cale de receptare a informatiei privind unele proprietati ale marfurilor, dar si altor fenomene ce se petrec in mediul inconjurator. Sensibilitatea tactila se datoreaza prezentei unor terminatii nervoase libere in stratul superficial al pielii.

Exista multiple diferentieri, legate de natura marfurilor, in ceea ce priveste terminologia folosita pentru a exprima nivelul unor proprietati prin intermediul sensibilitatii tactile. Ele se remarca mai ales in urmatoarele cazuri:

8    pentru exprimarea unor proprietati de natura fizica (mecanice, termice etc.) folosim notiuni ca: fermitate, consistenta, coeziune, fragilitate, masticabilitate, gumozitate, tuseu, rugozitate, cald, calduros, fierbinte, rece, racoros etc.;

8    pentru exprimarea continutului de apa dintr-un produs folosim termeni ca de exemplu: umed, apos, uscat etc.;

8    pentru exprimarea continutului in grasimi utilizam termeni cum ar fi: uleios, unsuros, gras etc.

Proprietati estetice

Estetica marfurilor are ca obiect de studiu proprietatile estetice dobandite de marfuri pe parcursul procesului de fabricatie; aceste proprietati se studiaza in cadrul procesului complex de apreciere a calitatii marfurilor, deoarece au adesea un rol hotarator in privinta deciziei de cumparare. Intrucat nivelul acestor proprietati nu poate fi masurat direct, se folosesc criterii de apreciere referitoare la forma, aspectul, finisarea si ambalajul produsului, precum si la interactiunile forma - structura - functionalitate, forma - culoare - ornament, forma - ambalaj - mod de prezentare etc.

Studierea stiintifica a acestor categorii de relatii poate spori gradul de obiectivitate al aprecierii valorii estetice a marfurilor, proces adesea subiectiv prin definitie.

Exprimarea proprietatilor estetice se face folosind o serie de elemente definitorii, caracterizate prin intermediul unor categorii estetice, cele mai importante fiind linia, forma, desenul, ornamentul, culoarea, armonia si contrastul, simetria, proportia, stilul etc.

Linia delimiteaza forma obiectelor, utilizandu-se in acest scop linii imitative si geometrice, constituindu-se astfel desenul. Liniile au o functie constructiva, deoarece exprima proportiile si simbolizeaza miscarea, permitand transpunerea in produs a ideilor creatorului, dar au si functie expresiva, prin aceea ca scot in evidenta trasaturile temperamentale ale designerului.

Forma reprezinta manifestarea exterioara a ordinii interioare a unui obiect. Ea este receptata prin simtul tactil si simtul vizual, provocand omului o reactie emotionala in sens favorabil, de acceptare a produsului respectiv, sau in sens nefavorabil, de respingere a marfii.  

Reactia emotionala este determinata in mare masura de corelatia sesizata de om intre forma, compozitia, structura, tehnologia de fabricatie si destinatia produsului, de aceea forma trebuie sa fie cat se poate de logica si usor de perceput.

Desenul este consecinta fireasca a schitarii liniilor si a conturarii formelor, determinand, alaturi de culoare, aspectul exterior al unui produs. Desi au evoluat doua tipuri de desen - tehnic, respectiv artistic - designerul se poate folosi de amandoua pentru stabilirea unor proportii sau pentru a da senzatia de perspectiva in plan.

Ornamentul constituie un element de podoaba sau un ansamblu de elemente decorative, folosit cu scopul de a imbunatati aspectul general al unui produs. Ornamentul, ca si alte elemente estetice, are un caracter istoric, fiind specific fiecarei perioade artistice. Desi au existat momente cand ornamentul folosit era excesiv, actualmente se remarca o preocupare pentru simplificarea formelor, suprafetelor si volumelor. Ornamentul capata valoare estetica numai atunci cand respecta niste norme estetice vizand bunul gust, sau atunci cand nu este un adaos inutil ori strident.

Culoarea poate influenta estetica produselor datorita impactului psihologic determinat de cromatica. Culoarea poate induce senzatia de cald (culorile calde, care au lungime de unda mare - rosu, galben, portocaliu) sau senzatia de rece (culorile reci, care au lungime de unda mica - verde, albastru, violet). Pe de alta parte, culorile prea vii sunt obositoare, culorile inchise au efect descurajant, depresiv, in timp ce culorile deschise au efect stimulator, pozitiv. De altfel, psihologii au stabilit chiar si efecte terapeutice ale culorilor asupra unor boii nervoase (cromatoterapia).

Efectul estetic al culorii se obtine prin alegerea judicioasa a culorilor, adaptate specificului obiectului sau mediului in care se folosesc obiectele respective, deoarece omul face frecvent asociatii mentale intre culoare si fenomene din natura. Pe acest considerent s-au fundamentat si codurile de semnalizare in culori (de exemplu semafoarele electrice folosite pe retelele rutiere, pe caile ferate sau chiar in aeroporturi).

De real interes este si aspectul ca preferintele pentru culoare tin si de traditii, de convingeri si predilectii personale. Semnificatiile culorilor difera de la o cultura la alta, adesea in sensuri diametral opuse, mai ales in ceea ce priveste culorile rituale (albul si negrul sunt folosite in sens diferit de lumea asiatica si cea occidentala).

Armonia si contrastul se refera la coeziunea elementelor artistice componente, formand impresia finala de placut, agreabil. Armonia poate fi stabilita in privinta culorilor, folosindu-se conceptul de armonie cromatica, care poate fi monocroma (combinatii de nuante diferite ale aceleiasi culori) sau policroma (combinatii de culori diferite).                  

In practica, stabilirea celor mai potrivite nuante si tonuri de culoare pentru realizarea armoniei cromatice este legata si de respectarea legilor generale ale contrastului, care se foloseste pentru a inlatura monotonia si a scoate in evidenta anumite trasaturi ale marfurilor.

Simetria este responsabila pentru stabilirea raporturilor calitative legate de marime si forma, de aranjare si concordanta ale partilor unui intreg, intotdeauna existand raportarea fata de un centru, o axa sau un plan. Asimetria este opusul starii de simetrie si a fost introdusa in unele stiluri artistice in scopul evadarii din clasicul conventional.

Proportia stabileste raporturile cantitative privind marimea diferitelor componente ale unui ansamblu, adesea putandu-se gasi formule matematice pentru a exprima proportiile in care se afla aceste elemente.

Stilul folosit in sens estetic, reprezinta forma de comunicare a sintezei trasaturilor artistice dominante ale unei societati. El are un evident caracter istoric si reflecta fidel raporturile ce se stabilesc intre linii, forma, desen, culoare. Cultura civilizatiei umane cunoaste multe stiluri, corepunzatoare unor perioade istorice bine determinate (Antichitate, Renastere, Baroc etc.), marcand creatia artistica a mai multor popoare.               

Lumea artistica, arta in general, cunoaste mai multe stiluri, multe dintre ele fiind preluate si in producerea unor bunuri de consum. Mentionam in acest sens stilurile folosite in creatia de mobilier: Antic, Gotic, Baroc, Clasic etc., unele fiind individualizate si prin numele unor personalitati din vremea respectiva (Ludovic al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea, al XVI-lea, Adam, Sheraton, Heplewhite etc.).