Marcarea si etichetarea ecologica a produselor

Marcarea si etichetarea ecologica a produselor

Evaluarea impactului pe care il are utilizarea produselor si serviciilor asupra mediului, precum si integrarea in mediu a deseurilor rezultate in urma consumului, reprezinta o preocupare constanta a forurilor legislative la nivel national, regional si international.

Numeroase organisme guvernamentale, dar si neguvernamentale, au atras atentia asupra degradarii continue a mediului inconjurator, ceea ce a contribuit la introducerea unor sisteme de marcare ecologica intr-o serie de tari, preocupari in acest sens fiind remarcate si in tara noastra, mai ales in perioada post-decembrista, ca parte distincta a efortului Romaniei de aliniere la reglementarile existente pe plan european si international.

Economia de piata determina pe producatori si comercianti sa foloseasca diverse argumente care sa evidentieze superioritatea produsului sau serviciului propriu, in comparatie cu celelalte similare de pe piata. Acest aspect aduce in discutie si latura ecologica, mai precis modul concret in care eticheta reflecta preocuparile producatorului legate de protectia mediului.

Primul sistem de marcare ecologica a produselor a aparut in Germania (1978) sub auspiciile Agentiei Federale a Mediului (FEA) si a fost denumit „Blue Angel” (figura 8.2). Sistemul isi propune evaluarea produselor prin prisma indeplinirii unor criterii de performanta ecologica, iar daca aceste criterii sunt satisfacute, produsul poate fi inregistrat oficial in catalogul „Blue Angel”, primind si marca de produs ecologic.

Figura 8.2 Marca ecologica „Blue Angel”

Sistemul german a fost ulterior preluat si adaptat in alte state occidentale europene (tarile nordice, Marea Britanie, Franta etc.), dar si in Canada, unde exista marca „Environmental Choise”, acordata de Consiliul pentru problemele mediului inconjurator, care semnifica compatibilitatea produsului cu mediul inconjurator (figura 8.3) precum si in Japonia unde exista „Eco-Mark” acordata de Agentia Mediului din Japonia, care indica performanta ecologica a produsului (figura 8.4).

Figura 8.3 Environmental Choise                              Figura 8.4 Eco-Mark

Tot in Germania a fost introdus (1990) si sistemul de marcare pentru ambalaje „Der Grüne Punkt” (punctul verde). Trebuie facuta o mentiune speciala in legatura cu aceasta marca, deoarece ea indica doar faptul ca producatorul participa financiar la sistemul de colectare selectiva si de valorificare a deseurilor de ambalaje menajere elaborat si controlat de organismul Post Plus. Punctul verde nu garanteaza ca ambalajul respectiv va fi valorificat, nu are nici o semnificatie in privinta materialului de ambalaj folosit si nu are consecinte asupra echilibrului ecologic. Aspectul grafic al acestei marci este redat in figura 8.5.

Figura 8.5 Marca „Der Grüne Punkt”

Acest sistem nu poate functiona decat daca se predau de catre consumatori ambalajele prin colectele selective (de exemplu sacii albastri si galbeni din Belgia). Sistemul Post Plus a fost creat pentru a respecta obligatia legala in UE de a valorifica[1] 80% din deseurile de ambalaje. Totusi, aderarea la Post Plus nu este obligatorie si nimic nu poate impiedica pe un producator, comerciant sau prestator de servicii sa se ocupe personal de colectarea si valorificarea deseurilor de ambalaje.

REFERAT: Functionarea societatilor comerciale REFERAT: ANALIZA RISCULUI - analiza riscului investitional

Alte eco-etichete folosite in relatie cu marcarea ecologica vizeaza urmatoarele situatii:

Produsele taxate sau nu din punct de vedere ecologic. Acest tip de marcaj se poate aplica pe ambalajele de bauturi, pe aparatele foto de unica folosinta, pe acumulatori etc. Exista trei variante (figura 8.6 a, b si c):

a) produs ecotaxat;

b) produs fara ecotaxa;

c) produs inregistrat si scutit de ecotaxare.

Figura 8.6 Produse taxate sau netaxate ecologic

Produse sau ambalaje reciclabile. In acest caz exista doua semnificatii:

a)   ambalajul este reciclabil (figura 8.7 a). Produsul sau ambalajul contine hartie sau carton reciclat, uneori indicandu-se si procentele de hartie/carton reciclat utilizat;

b)  ambalajul este reciclabil, iar cifrele sau literele indica natura materialului. A fost elaborat chiar un sistem de codificare a materialelor plastice, sub coordonarea Societatii pentru Industria Materialelor Plastice (SPI) din SUA. Simbolul grafic cel mai des folosit este bucla lui Möbius (figura 8.7 a), care poate avea mai multe variante. In cazul prezentat in figura 8.7 b se poate atasa simbolului grafic fie o cifra (intre 1 si 7), fie o abreviere pentru tipul de material.

Corespondenta cifrelor este urmatoarea: 1 = PET (polietilena tereftalat); 2 = HDPE (polietilena de inalta densitate); 3 = V (vinil, inclusiv policlorura de vinil); 4 = LDPE (polietilena de joasa densitate); 5 = PP (polipropilena); 6 = PS (polistiren); 7 = OTHER (alte materiale plastice, inclusiv multistratificate).

Figura 8.7 Produse sau ambalaje reciclabile

Acest tip de marca se aplica pe orice categorie de produse. Varianta prezentata la punctul a) este totusi destul de generala si cu o aplicabilitate practica redusa, pentru ca nu garanteaza nimeni ca ambalajul respectiv va fi efectiv reciclat; varianta de la punctul b) ofera, in schimb, posibilitatea practica de a tria ambalajele, conform naturii materialului respectiv.

Aerosolii pun reale probleme, deoarece nu sunt usor de utilizat, volumul ambalajului este mare in comparatie cu volumul produsului, iar deseurile de ambalaj prezinta risc de explozie. Aceste motive au condus la diferite incercari de inlocuire a aerosolilor cu vaporizatoare actionate manual (pentru parfumuri si alte produse cosmetice, insecticide, vopsele etc.). Majoritatea aerosolilor sunt marcati (figura 8.8), prin aceasta atragandu-se atentia consumatorilor ca produsul respectiv nu contine freoni[2] (CFC). De altfel, din 1995 s-a interzis utilizarea freonilor in aerosoli, cu exceptia unor aerosoli medicali.

Figura 8.8 Marci indicand absenta freonilor – „Ozone friendly”

Info-mediu. In unele state s-au introdus marcaje ce prezinta consumatorului unele caracteristici de mediu ale produsului ambalat. Acest tip de eco-eticheta este prezent pe un numar din ce in ce mai mare de produse, putand fi aplicat atat de producator, dar si de catre distribuitor (figura 8.9).

Figura 8.9 Marci de tip „info-mediu”

Eticheta ecologica europeana. Este cel mai important si relevant marcaj ecologic la nivel european, fiind prezent pe produse alimentare, produse textile, hartie, detergenti, vopsele, produse electrocasnice si electronice etc. Ea semnifica faptul ca produsul (inclusiv ambalajul) pe care este aplicata are un impact redus asupra mediului pe intregul ciclu de viata, incepand cu etapa conceptiei-proiectarii si pana la integrarea in natura sau valorificarea in faza post-consum (figura 8.10).

Figura 8.10 Eticheta ecologica europeana

Dreptul de a aplica aceasta eco-eticheta se obtine greu, intrucat exigentele ecologice stabilite de Comisia Europeana sunt severe si presupun teste costisitoare. In plus, dreptul de aplicare a eco-etichetei este atribuit pentru o perioada de trei ani, dupa care producatorul trebuie sa-si reinnoiasca cererea.

Marcarea ecologica face obiectul unor standarde internationale, adoptate la recomandarea ISO, respectiv familia de standarde ISO 14000.

Standardul ISO 14021 „Declaratii si etichetare de mediu”, aparut la sfarsitul anului 1999, este primul acord international in probleme care trateaza etichetarea la scara globala. El nu se refera doar la ambalaje, ci la toate declaratiile de mediu, aplicate voluntar pe produse sau facute publice prin reclame, pe Internet etc. Aceste declaratii de mediu, in viziunea ISO 14021, trebuie sa conduca la urmatoarele beneficii:

8 cresterea puterii consumatorilor, care sa stimuleze imbunatatirile de mediu;

8 declaratiile sa nu induca in eroare, deci sa fie clare si verificabile;

8 cresterea posibilitatii consumatorilor de a face alegeri pe baza unor informatii precise.

Standardul ISO 14021 cuprinde patru elemente „cheie”:

1)   cerinte de baza, care se aplica tuturor declaratiilor de mediu. Ele trebuie sa fie clare, sa nu induca in eroare sau sa conduca la greseli de interpretare si sa fie verificate;

2)   utilizarea simbolurilor, deoarece multe declaratii de mediu pentru produse nu se fac folosind cuvinte, ci simboluri;

3)   cerinte pentru evaluarea si verificarea declaratiilor de mediu, pentru ca declaratiile trebuie verificate inainte de a fi facute publice;

4)   cerinte specifice pentru anumite declaratii, intrucat se stie ca unele declaratii de mediu sunt mai frecvent folosite decat altele.