Etica si deontologia - morala pozitiva

1.1. Etica, stiinta a fenomenului moral

Etica (lat.„ethica”) reprezinta, conform Dictionarului explicativ al limbii romane, totalitatea normelor de conduita morala.

Morala poate fi definita ca stiinta binelui si a fericirii, stiinta moravurilor, “ansamblul regulilor care guverneaza raporturile dintre oameni” (P. Sollier).

In conceptia lui Stefan Odobleja (Psihologia consonantista, Bucuresti, 1982) morala  este :

stiinta profilaxiei si terapeuticii raului;

filozofia si igiena fizica si psihica a vietii sociale;

stiinta echilibrului social;

stiinta moralitatii si a imoralitatii, a drepturilor si indatoririlor, a viciilor si a virtutilor;

stiinta acordului sau a consonantei intre interesele indivizilor sau intre interesele individului si interesele societatii;

stiinta armoniei si a echilibrului intre sine si societate.          

Prof. Costica Voicu observa ca: „exista o morala personala  definita ca echilibru al dorintelor interioare si al nevoilor exterioare (H. Spencer), alaturi de o morala sociala, inteleasa ca echilibru intre propriile dorinte si dorintele altora.

Exista o morala pozitiva (morala binelui care ne spune ce trebuie sa facem) si o morala negativa (morala raului care ne spune ce nu trebuie sa facem, sa ne abtinem a face).

Exista o morala minora, a lucrurilor marunte (maniere alese, politete, morala estetica) alaturi de o morala majora sau a lucrurilor importante care se confunda, in conceptia autorului citat, cu dreptul.

Exista o morala religioasa si una laica, dupa cum,  din punct de vedere al extensiunii sale, exista o morala familiala, o morala de grup, o morala nationala si o morala internationala.

Fiecare categorie sociala are morala sa speciala si proprie: a intelectualilor si a muncitorilor; a stapanilor si servitorilor; a profesorilor si elevilor; a guvernantilor si a guvernatilor; a barbatilor si femeilor; a adultilor si a copiilor; a sefilor si a subalternilor etc.”[1]

Acelasi autor a dat urmatoarele definitii conceptelor de moralitate, imoralitate si amoralitate:

„Moralitatea reprezinta suma virtutilor sociale (justitie, altruism, caritate, bunatate, mila, generozitate, iubire, devotament, adevar, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanta dintre tendintele si comportamentele proprii si tendintele si comportamentele altora.

Analiza: Mecanismul national pentru promovarea incluziunii sociale in romania Lucrare: Educatie - terapia educationala

Moralitatea este:

arta de a amplifica fortele individuale prin punerea lor in concordanta cu fortele sociale;

echilibrul intre drepturi si indatoriri;

este ceea ce se conformeaza cu interesul general; ceea ce este util vietii sociale, majoritatii societatii;

sanatatea sociala.

Imoralitatea este opusul moralitatii, suma viciilor sociale (egoism, rautate, ura, orgoliu, minciuna, ipocrizie, dispret etc.), este starea de dezechilibru in favoarea drepturilor si pe socoteala indatoririlor individului.

Imoralitatea dauneaza vietii sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majoritatii.

Amoralitatea este o stare neutra intermediara sau nehotarata intre moralitate si imoralitate. Ea desemneaza gradul cel mai mic de moralitate si, in acelasi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea inseamna izolare, individualism, indiferenta sociala”[2].

1.2. Deontologia

Deontologia (fr., deontologie) reprezinta doctrina privitoare la normele de conduita si la obligatiile etice ale unei profesiuni (conform DEX, ed. 1998).

Deontologia profesionala, in general, desemneaza totalitatea normelor de conduita, in care se evidentiaza “minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecator, politist, comerciant, militar, cadru didactic etc).

Normele de deontologie profesionala sintetizeaza experienta unei profesiuni si prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective in societate. Aceste norme se regasesc in instructiuni, statute, coduri etc., adoptate de autoritatile internationale si nationale abilitate.

Normele de deontologie profesionala nu prevad sanctiuni; sunt, in ultima analiza, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea le formuleaza la adresa acestora. Ele sunt, mai degraba, profesiuni de credinta, care confera slujitorilor lor un statut aparte, sunt recomandari care au in substanta lor norme juridice.

Atunci cand normele deontologice sunt incalcate si prin nesocotirea lor sunt afectate valorile aparate prin drept, ele sunt sanctionate de catre stat, devenind astfel norme juridice[3].

1.3. Relatia etica – deontologie

Asa cum am observat mai sus, etica reprezinta ansamblul regulilor de conduita impartasite de o comunitate anumita, reguli care sunt fundamentate pe distinctia intre bine si rau. Etica este o teorie asupra moralei. Un demers etic inseamna sa reflectam asupra principiilor generale (inclusiv pe ce baza alegem un anumit set de principii in raport cu altul) si sa judecam din perspectiva acestor principii ce ar trebui sa faca o persoana, inclusiv noi insine, intr-o situatie particulara. . Rolul eticii este sa ajute oamenii si institutiile sa decida ce este mai bine sa faca, pe ce criterii sa aleaga si care le sunt motivatiile morale in actiunile lor[4]

Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduita si obligatiile etice ale unei profesii[5]. Ea este un compartiment al eticii care se ocupa cu studiul normelor si obligatiilor specifice unei activitati profesionale.

Distinctia dintre etica si deontologie, in anumite cazuri, este aceea ca deontologia se   poate sustine ea insasi pe lege si prin lege. Exista situatii in care normele deontologice sunt impuse prin norme juridice si devin norme obligatorii, ce beneficiaza de garantii exterioare, statale.

1.4. Notiunea deontologiei functiei publice

Luand in considerare cele prezentate mai sus, putem defini deontologia functiei publice ca fiind totalitatea normelor de conduita si a obligatiilor etice ce trebuiesc respectate in exercitarea functiei publice.

Deontologia functiei publice poate fi considerata morala aplicata in exercitarea atributiilor si competentelor specifice fiecarei functii in parte.

In cazul deontologiei functiei publice, prin instituirea unor norme juridice care guverneaza aceasta materie (Legea nr. 7 din 18/02/2004 privind Codul de conduita a functionarilor publici, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157 din 23/02/2004), putem considera ca morala profesionala aplicabila functionarilor publici s-a transformat in morala etatizata.