Introducere in terapia de familie

MITUL EROULUI

Cultura noastra celebreaza unicitatea individului si cautarea unui eu autonom

Am fost crescuti cu mitul eroului: Cavalerul Singuratic, Robin Hood, Femeia Minune. Cand ne-am maturizat am inceput sa cautam eroi in viata reala: Eleonor Rooseveit, Martin Luther King, Nelson Mandela. Acesti barbati si femei au luptat pentru ceva. Ce bine ar fi daca am putea sa fim si noi ca acesti oameni, care par sa se ridice deasupra situatiilor.

Doar mai tarziu unii dintre noi realizeaza ca aceste „circumstante' deasupra carora dorim sa ne ridicam erau parte integranta a conditiei umane - relatiile inevitabile cu familiile noastre. Imaginea romantica a eroului se bazeaza pe iluzia ca individualitatea autentica se poate obtine de catre o persoana mandra si autonoma. Facem multe lucruri singuri, dintre care unele sunt cu adevarat eroice, dar ne definim si suntem sustinuti de o retea de relatii umane. Nevoia noastra de a idolatriza eroii este parte din dorinta noastra de a ne ridica deasupra micimii si a indoielii de sine, dar poate fi in egala masura un produs al imaginarii unei vieti neatinse de to'afe acele relatii plictisitoare, care mai niciodata nu sunt asa cum ni le dorim noi.

Atunci cand ne gandim la familii, de regula, o facem in termeni negativi - ca la niste forte de dependenta care ne trag inapoi sau ca la elemente distructive din viata pacientilor nostri. Ceea ce ne atrage atentia in familii sunt diferentele si neintelegerile. Armoniile vietii de familie - loialitatea, tolerenta, ajutorul si sprijinul reciproc - ne scapa adesea neobservate si le luam ca atare, ca pe o parte a trecutului vietii care ne-a fost data. Daca am fi fost eroi, atunci ar fi trebuit sa avem dusmani.

Exista multe discutii despre „familiile disfiinctionale'. Din nefericire, acestea se reduc la „a lovi in parinti'. Suferim pentru ceea ce ei au facut: alcoolismul mamei, brutalitatea sau raceala tatalui - acestea sunt cauzele nefericirii noastre. Poate acesta este un pas inainte de a cadea in vina si rusine, dar mai este inca o cale lunga pana la a intelege ce se intampla cu adevarat in familii.

Unul din motivele blamarii suferintelor familiei privind esecurile personale ale parintilor vine din faptul ca unei persoane obisnuite ii este greu sa-si includa perso­nalitatile din trecut in modelele structurale care alcatuiesc o familie - un sistem de vieti interconectate, guvernate de reguli stricte, dar nespuse.

Oamenii se simt controlati si neajutorati nu pentru ca sunt victimele prostiei sau minciunilor parintilor, ci pentru ca ei nu inteleg acele forte care-i atrag pe soti si sotii si pe parinti si pe copii impreuna. Afectati de anxietate si depresie sau pur si simplu tulburati si nesiguri, unii oameni apeleaza la psihoterapie pentru ajutor si consolare. in acest timp, se departeaza de iritarile care i-au impins spre terapie. Printre primele dintre aceste iritatii sunt relatiile nefericite - cu prietenii sau iubitii si cu familia. Tulburarile noastre sunt indispozitii personale. Cand ne retragem in securitatea unei relatii sintetice, ultimul lucru pe care il vrem este sa luam cu noi familiile noastre. Ne mai miram atunci cand Freud s-a aventurat sa cerceteze fortele intunecate ale mintii, el a incuiat familia in afara cabinetului de consultatii?

Sanctuarul psihoterapeutic

Psihoterapia era odata o intreprindere privata. Cabinetul de consultatii era un loc de vindecare, da, dar in egala masura era un sanctuar, un refugiu din lumea problematica si creatoare de probleme.

ingropati in iubire si munca, incapabili sa-si gaseasca linistea si alinarea in alta parte, adultii veneau la terapie sa-si gaseasca satisfactiile si intelesurile pierdute. Parintii, ingrijorati de proasta comportare a copiilor lor, de timiditatea lor sau de lipsa de realizari, ii trimiteau la terapie pentru orientare si gasirea unei directii. Psihoterapia a inlocuit in multe feluri rolul familiei in rezolvarea problemelor vietii de zi cu zi.

Document online: Elementele necesare in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului - siguranta in familie Referat: Evolutia familiei din societatea traditionala spre societatea contemporana

Este tentant sa privim in urma, inainte de Terapia de familie si sa-i vedem pe cei care au insistat asupra separarii pacientilor de familiile lor ca pe niste naivi si incapatanati, exponenti ai unui punct de vedere invechit privind tulburarile mintale, in conformitate cu care maladiile psihiatrice erau inradacinate in capul indivizilor. Considerand ca, clini-cienii nu au inceput sa trateze familii intregi impreuna pana la mijlocul anilor 1950, este tentant sa intrebam „De ce le-a trebuit atat de mult timp?' De fapt exista o serie de mo­tive ca psihoterapia sa se desfasoare in par­ticular.

Cele doua abordari, cele mai influente ale secolului douazeci, psihanaliza lui Freud si terapia centrata pe client a lui Rogers, erau amandoua bazate pe supozitiile ca probleme­le psihologice sunt provocate de interactiu­nile nesanatoase cu ceilalti si ar putea fi combatute cel mai eficient printr-o relatie particulara intre terapeut si client.

Descoperirile lui Freud acuzau familia mai intai ca pe un teren de crestere a seducerii copilariei si mai tarziu ca pe un agent al represiunii culturale. Daca oamenii cresc putin neurotici - speriati de instinctele lor naturale - cine ar trebui invinuiti daca nu parintii acestora?

Dat fiind ca aceste conflicte neurotice erau raspandite in familie, nimic nu parea mai normal decat sa se presupuna ca cel mai bun mod de anihilare a influentei familiei era de a izola rudele de la tratament, de a impiedica influenta lor contaminata in cabinetul terapeutic.

Freud a exclus familia din psihanaliza pentru a ajuta pacientii sa se simta in siguranta sa exploreze intreaga gama a gandurilor si sentimentelor lor.

Freud a descoperit faptul ca, pe masura ce el dezvaluia mai putin despre sine insusi, cu atat mai mult pacientii lui reactionau fata de el ca si cand el era una dintre figurile semnificative ale familiilor lor. La inceput aceste reactii de transfer pareau un obstacol, dar Freud a realizat curand ca ele s-au dovedit a fi o privire fugara, nepretuita in trecut. Dupa aceea, analiza transferurilor a devenit piatra fundamentala a tratamentului psihanalitic. Aceasta a insemnat ca din momentul in care analistii au fost interesati de amintirile si fanteziile pacientului despre familie, prezenta familiei reale nu facea nimic altceva decat sa umbreasca adevarul subiectiv al trecutului. Freud nu era interesat de familia reala; el era interesat de familia-despre-care-isi-amintea, blocata departe in inconstient.

Prin conducerea tratamentului in particu­lar, Freud asigura increderea pacientului in sanctitatea relatiei terapeutice si maximi­zeaza astfel probabilitatea ca pacientii sa repete, in relatia cu analistul, intelegerea sau neintelegerea copilariei lor timpurii.

Cari Rogers considera, de asemenea, ca problemele psihologice isi au originea in interactiunile distructive din primii ani de viata. Fiecare dintre noi, spunea Rogers, se naste cu o tendinta innascuta spre actuali­zarea de sine, o idee care a devenit premisa tuturor psihoterapiilor umaniste. Lasati de capul nostru, vom avea tendinta sa ne urmam propriul nostru interes. Exploram si invatam pentru ca suntem curiosi si inteligenti; ne jucam si facem exercitii pentru ca avem corpuri puternice; si pentru ca a fi impreuna cu alti oameni ne aduce bucurie, suntem deschisi, iubitori si afectivi.

Din nefericire, spunea Rogers, instinctul nostru sanatos de actualizare devine subjugat tanjirii noastre dupa aprobare. invatam sa facem ceea ce credem ca ceilalti vor, chiar daca nu este cel mai bun lucru pentru noi.

Treptat, conflictul dintre implinirea de sine si nevoia de aprobare conduce la negarea si distorsionarea determinarilor noastre interne - si chiar a sentimentelor care le semnaleaza. Ne inghitim furia, ne inabusim exuberanta si ne ingropam vietile sub un munte de asteptari.

Terapia pe care Rogers a dezvoltat-o era destinata sa ajute pacientii sa-si dezvaluie sentimentele lor reale si impulsurile oneste. Imaginea terapeutului in ochii lui era cea a unei doici - pasiva, dar care te ajuta. Terape­utul rogerian nu facea nimic pacientilor, dar le oferea sprijinul care-i ajuta sa descopere ce trebuia facut, in primul rand punandu-le la dispozitie o privire pozitiva neconditio­nata. Terapeutul asculta atent si cu simpatie, oferind intelegere, caldura si respect. In prezenta unui astfel de ascultator, pacientii intrau treptat in contact cu propriile lor sentimente si determinari interne.

in calitate de psihanalist, terapeutul centrat pe client mentinea intimitatea absoluta in relatia terapeutica, pentru a evita orice posibilitate ca sentimentele reale ale pacientilor sa fie bulversate pentru a castiga aprobarea. S-ar putea conta numai pe o persoana obiectiva din afara pentru a pune la dispozitie acceptarea neconditionata de a ajuta pacientii sa-si redescopere eu-rile lor reale. Din aceasta cauza membrii familiei nu au nici un loc in terapia centrata pe client.