Protectia marcilor la nivel international si european

Protectia marcilor la nivel international si european

Dinamica ofertei de marfuri si dezvoltarea comertului mondial au impus ca o necesitate protectia proprietatii industriale si intelectuale, un segment important fiind rezervat domeniului marcilor.

Desi majoritatea tarilor au adoptat legi referitoare la protectia proprietatii industriale, exista si preocupari la nivel international privind reglementarea acestui domeniu.

O prima incercare de reglementare a fost o conventie internationala privind protectia proprietatii industriale, denumita si Conventia de Uniune de la Paris[1] In articolul 2 al conventiei se prezinta formele de proprietate industriala care fac obiectul reglementarii: brevetele de inventie, desenele si modelele industriale, modelele de utilitate, marcile de fabrica, de comert, de serviciu, numele comercial, indicatiile de provenienta sau denumirile de origine. Pe baza Conventiei de la Paris s-au incheiat mai multe aranjamente speciale, dedicate diferitelor aspecte ale proprietatii industriale si intelectuale.

Astfel, inca din 1892 a intrat in vigoare Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, care prevede posibilitatea obtinerii protectiei unei marci in mai multe tari, printr-o inregistrare unica, denumita inregistrare internationala.

Avantajele utilizarii acestui sistem sunt:

8 un formular unic de cerere pentru inregistrare;

8 utilizarea unei singure limbi de lucru (franceza);

8 plata taxelor intr-o singura moneda (franci elvetieni);

8 posibilitatea de a inscrie, prin intermediul unei singure cereri, orice modificare referitoare la inregistrarea internationala; modificarea, odata inscrisa, avand efect in toate tarile acoperite de inregistrarea internationala;

8 posibilitatea de a efectua reinnoirea inregistrarii internationale, prin simpla plata a taxelor cerute la Biroul International, reinnoirea avand efect in toate tarile acoperite de inregistrarea internationala.

In ultimul timp au aparut si unele preocupari vizand perfectionarea sistemului.

In acest context, in anul 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, care a introdus unele modificari, in sensul extinderii unor prevederi. Acest protocol a fost semnat de 27 de state, iar in 1998 Parlamentul Romaniei a aprobat Legea pentru ratificarea Protocolului mentionat.

In ceea ce priveste interventia comunitara in privinta protectiei marcilor s-a concretizat prin urmatoarele trei masuri:

1)   o directiva care armonizeaza aspecte ale legislatiilor nationale privind marcile (Directiva CEE 89/104 - 1988);

2)   un regulament ce instituie marca comunitara (Regulamentul 40/94 al Consiliului CEE);

3)   un regulament ce vizeaza interzicerea la frontiera a importului definitiv, in cadrul Comunitatii, de produse cu marci contrafacute (Regulamentul 3842/86 al Consiliului CEE).

Arhitectura comunitara a dreptului marcilor prevede coexistenta regimurilor nationale ale marcilor cu cea a marcii comunitare. Tinand cont de interesul si necesitatile lor, operatorii economici vor putea alege intre marcile nationale, pentru fiecare teritoriu national, si marca comunitara, pentru intreg ansamblul Comunitatii, marca care indeplineste trei functii majore:

1)   garanteaza originalitatea bunurilor si/sau serviciilor pentru care a fost creata;

2)   garanteaza calitatea absoluta a acestor bunuri si/sau servicii;

3)   reprezinta un mijloc de comunicare bazat pe publicitate si reclama.

Orice firma poate solicita inregistrarea unei marci in UE. Toate persoanele fizice si juridice pot inregistra marci, organismul abilitat in acest sens fiind OHIM - Oficiul de Armonizare pe Piata Interna. Sediul central al acestui organism se afla in Spania, localitatea Alicante. OHIM detine arhive publice ale inregistrarilor si isi asuma sarcina rezolvarii cererilor de validare a titlurilor inregistrate, alaturi de Curtile de Justitie din statele membre UE.

Marca inregistrata in UE confera proprietarului acesteia drepturi valabile pe intreg teritoriul comunitar, avand la baza o procedura singulara, care simplifica politica generala a marcilor inregistrate.