Concepte de baza folosite in stiinta marfurilor

Concepte de baza folosite in stiinta marfurilor

1 Marfa - importanta si semnificatie

Dimensiunile si dinamica actuala a pietelor impun utilizarea unui limbaj adecvat, flexibil, care sa permita o comunicare rapida si eficace a informatiei.

Fondul conceptual al stiintei marfurilor cuprinde atat termeni consacrati, utilizati pe scara larga si de alte domenii stiintifice[1], dar si concepte pe care se sprijina intreaga problematica a universului marfurilor. Dintre aceste concepte se distinge marfa, notiune aflata la baza studiului marfurilor, plus o serie de concepte referitoare la marfa, cum sunt proprietatile, caracteristicile, parametrii, indicii, indicatorii, functiile etc.

Cercetand originea si evolutia categoriei marfa in limba romana, unii cercetatori romani arata ca, spre deosebire de stiinta marfurilor, marfa reprezinta unul din termenii cu veche utilizare in vorbire, dar si in scris, dovada fiind primele texte pastrate in limba romana, sau textele biblice tiparite in sec. al XVI-lea (d.H), care contin diverse expresii pentru traducerea termenului marfa din sursele originale.

Printre formele arhaice din care a derivat conceptul actual se numara marha si marva, cuvinte considerate initial de origine sarba, dar ulterior fiind sustinuta originea maghiara a termenului, idee preluata inclusiv in Marele Dictionar al Academiei Romane. In forma actuala, termenul se prezinta in Dictionarul Universal al Iui Lazar Saineanu (1886) cu semnificatia de bun (material) destinat schimbului pe piata (cu exceptia imobilelor), dar si de vita, principal obiect de tranzactie la popoarele pastorale.

Una dintre cele mai autorizate surse de specialitate defineste marfa drept „produs al muncii omenesti care satisface o nevoie sociala si care este destinat schimbului prin procesul de vanzare-cumparare () fiind rezultatul unei activitati economice, destinata satisfacerii trebuintelor altor persoane decat producatorii”. In DEX (1996) apare definitia „produs al muncii destinat schimbului prin intermediul vanzarii-cumpararii”.

In literatura straina exista definitii asemanatoare, remarcandu-se totusi maxima concizie a formularilor. Astfel, in lumea anglo-saxona se subliniaza frecvent caracterul manufacturat al bunurilor destinate vanzarii-cumpararii si se diferentiaza produsele de servicii, iar lumea francofona (Larousse) considera marfa „obiect, produs care se vinde si se cumpara”.

&     Marfa reprezinta rezultatul unei activitati omenesti orientate spre satisfacerea unei trebuinte sociale; ea este destinata schimbului pe piata, prin actul de vanzare-cumparare.    

Pe  baza acestor definitii putem stabili cateva trasaturi esentiale ale categoriei marfa:

8    este rezultatul muncii omenesti;

8    serveste satisfacerii unor nevoi sociale, fiind destinata schimbului;

8    schimbul marfii se face prin acte de comert (vanzare-cumparare);

8    marfa poate deveni orice bun material sau nematerial, daca poate face obiectul unei tranzactii comerciale.

2 Bun, articol, produs, serviciu

Comertul, prin complexitatea activitatilor implicite, presupune intrebuintarea unui adevarat „arsenal” de termeni, dintre care se disting unii cu o aplicabilitate mai larga si care frecvent inlocuiesc categoria marfa, in situatii mai mult sau mai putin justificate. Termenii care se folosesc in mod obisnuit ca sinonime pentru marfa sunt bun, articol, produs.

Cuvantul bun numara, printre alte semnificatii, si pe aceea ca reprezinta ceea ce este util sau necesar societatii (sau individului) pentru a-i asigura existenta sau bunastarea.

In teoria economica se face distinctia intre mai multe ipostaze ale conceptului, din care mentionam:

8    bunurile libere (adica acelea care sunt virtual nelimitate in raport cu nevoile, in conditii date de loc si de timp);

8    bunurile economice (acestea au drept caracteristica raritatea, adica insuficienta in raport cu nevoile - tot in conditii date de timp si de loc - ceea ce determina un anumit cost pentru procurarea si consumarea lor);

8    bunuri publice (cele care asigura beneficii egale si nonexclusive tuturor membrilor unei colectivitati);

8    bunuri private (in cazul acestora, oferta se reduce odata cu consumul lor de catre un agent economic oarecare).

In unele lucrari din literatura de specialitate occidentala se ofera pentru bun urmatoarea explicatie: „orice lucru pe care oamenii il evalueaza”. Dictionarele limbii romane ofera sintagma bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal, obiecte de consum, iar manualele de economie politica desemneaza prin bunuri orice elemente ale realitatii, apte sa satisfaca o nevoie, indiferent de forma de existenta, de natura nevoii satisfacute si de modul de procurare de catre consumator.

In ceea ce priveste termenul articol, tot in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane gasim una din semnificatii: „obiect care se vinde in cornert”, desi acest cuvant are un inteles precis stabilit in sistematica marfurilor.

In practica ne intalnim adesea cu termenul produs, folosit cu sensul de marfa. Produsul - ca rezultat al cercetarii si productiei - este regasit in viziunea mai multor domenii stiintifice, reflectand, prin gradul sau de prelucrare, gradul de dezvoltare al unei societati.

In viziunea traditionala a marketingului, produsul era definit ca o „suma de atribute si caracteristici tangibile, fizice si chimice, reunite intr-o forma identificabila” (W. J. Stanton), definire care astazi pare reductionista. Lancaster (1971) afirma ca nu produsul in sine este cel care genereaza satisfactie, ci atributele care il compun, avantajele pe care le procura consumatorului. Acest lucru inseamna ca individul nu cauta pe piata produse-entitati, ci acele combinatii de beneficii pe care acestea le ofera. De exemplu, atunci cand cumparam de pe piata cafea nu o facem din dorinta de a ne prepara un produs alimentar lichid, ci pentru a ne oferi un stimulent, un energizant, o stare de relaxare.

Pornind de aici, este evident caracterul integrator, sistemic, al conceptului de produs. P. Kotler defineste produsul ca „orice poate fi oferit pe piata spre atentie, achizitie, utilizare sau consum si care are capacitatea de a satisface o dorinta, o nevoie”. Acelasi autor a remarcat si o deplasare a centrului de greutate in evolutia conceptiei de marketing de la profit ca obiectiv prioritar al firmei catre satisfacerea nevoilor prezente ale consumatorilor, pentru a-l localiza la intersectia intereselor actuale ale acestora cu cele de perspectiva ale societatii, adica bunastarea generata (figura 1.1).

Figura 1.1 Orientarea productiei in viziunea de marketing

In viziunea stiintei marfurilor, produsul este un sistem component al mediului economic ce incorporeaza o cantitate variabila de munca umana si se adreseaza satisfacerii unei nevoi sociale. Produsul capata statut de marfa in momentul in care devine element al ofertei, pe piata.

Stiinta marfurilor a consacrat diferite ipostaze tipice pentru termenul de produs, dintre care mentionam: produs de uz individual, produs de uz industrial, produs unicat, produs de serie, produs de lux, produs perisabil, produs de folosinta indelungata etc., precum si unele ipostaze atipice, cum sunt: inlocuitor (produs realizat pe cale industriala in scopul inlocuirii unor produse naturale deficitare din punct de vedere cantitativ), surogat (de regula produse alimentare cu proprietati inferioare prin ce incearca inlocuirea unor produse superioare), kitsch (imitatii evidente dupa produse decorative sau artistice originale).

Marfa poate imbraca forme materiale, si in acest context folosim termenul de produs dar si forme nemateriale, context ce aduce in discutie termenul de serviciu.

Produsul este in general tangibil, palpabil (are forma materiala), in timp ce serviciul exprima, de fapt, o activitate umana menita satisfacerii nevoilor consumatorului. Spre deosebire de produse, care pot fi manevrate si posedate, serviciile sunt mai degraba niste experiente decat obiecte. Asta inseamna ca un consumator nu poate inspecta sau testa un serviciu inainte de a-1 cumpara, asa cum poate face cu o masina. In plus, produsele pot fi cumparate si utilizate dupa un interval oarecare de timp, in functie de perisabilitatea produselor respective. Chiar si cele mai perisabile produse tot au o „viata de raft”, adica o perioada de timp in care pot fi stocate, chiar daca nu sunt vandute, lucru imposibil in cazul serviciilor (de exemplu, daca un avion pleaca in cursa cu 20 de locuri neocupate, ele nu mai pot fi vandute niciodata).

Reputatul I. Lindsey, director al Diviziei Monetare a sistemului de rezerve federale a S.U.A., apreciaza ca prin servicii se inteleg „toate activitatile evaluabile pe care unele persoane le presteaza in folosul altor membri ai societatii”.

Serviciile pot imbraca mai multe forme. Pe de-o parte se poate discuta despre servicii prestate in cadru privat (in domeniul turismului, agrementului, alimentatiei publice, asigurari, burse, banci, telecomunicatii etc.), dar exista si numeroase servicii publice.

Acestea se clasifica in:

8    servicii publice administrative (prestate numai de stat prin institutiile sale, cum ar fi activitatile de legiferare, administratie locala, sistemul judiciar etc.);

8    servicii publice administrative si comerciale (transport feroviar, transport in comun, distributia de gaze si energie electrica, posta etc.).

Comertul modern, realizat in conditii concurentiale, obliga pe majoritatea producatorilor sa adauge servicii suplimentare pentru a creste atractivitatea produselor. Acest mix - produs + serviciu - intra in sfera de interes a marketingului, mai precis in zona tehnicilor de promovare a produselor. Un exemplu in acest sens este vanzarea de produse de folosinta indelungata (aparatura electrocasnica, produse audio-video, tehnica de calcul etc.), unde livrarea produsului este insotita frecvent si de transportul, montarea si punerea in functiune a echipamentului respectiv, existand suplimentar o perioada de garantie si service asigurat.

In mod similar, exista si servicii imbunatatite cu trasaturi tangibile. Publicul de la teatru mai doreste, pe langa spectacol, si un bufet sau un program atractiv de spectacol. La fel, restaurantele sunt judecate nu numai prin prisma calitatii mancarurilor, ci prin calitatea serviciului chelnerilor si a dependintelor stabilimentului respectiv.

Toate aceste exemple pun in evidenta orientarea spre client, indiferent daca este vorba de produse sau servicii.